De Ce Nu Suntem Niciodată „OK”

Despre Capcana Perfecționismului Emoțional

i.

În psihologie, există un concept fascinant, numit schimbarea indusă de prevalență a conceptului (prevalence-induced concept change), identificat de o echipă de cercetători de la Harvard. În mediile informale, este adesea cunoscut sub denumirea de efectul punctului albastru – o formulare mai intuitivă, mai accesibilă și, de ce nu, mai atrăgătoare.

Ceea ce face acest fenomen atât de interesant nu este doar mecanismul în sine, ci universalitatea cu care se manifestă. Dacă arunci o privire prin comentariile de sub videoclipurile care explică efectul, vei observa un detaliu aproape comic: oameni din toate colțurile spectrului politic, din medii culturale și religioase diferite, reacționează la fel – spun, în esență, „Asta explică exact comportamentul celor cu care nu sunt de acord”.

Este o oglindă perfectă pentru proiecțiile noastre colective.

Primul experiment care a ilustrat acest fenomen a fost extrem de simplu: cercetătorii le-au arătat participanților ecrane pline cu puncte colorate – unele clar albastre, altele în diverse nuanțe de violet. Inițial, sarcina era ușoară: „Identificați punctele albastre.” Iar participanții le distingeau cu ușurință. Însă, treptat, cercetătorii au început să reducă numărul real de puncte albastre. Rezultatul? Oamenii au început să vadă drept „albastre” și nuanțele de violet. Cu alte cuvinte, pe măsură ce albastrul devenea tot mai rar, mintea lor lărgise în mod inconștient definiția de „albastru” pentru a continua să îl regăsească.

Esența descoperirii este simplă, dar profundă: atunci când un anumit tip de stimul devine mai rar – fie că vorbim de o culoare, o amenințare sau o nedreptate – mintea noastră nu înregistrează dispariția lui, ci redefinește conceptul pentru a continua să-l identifice. Golul nu rămâne gol; este umplut cu interpretări noi, tot mai largi.

Lucrurile devin cu adevărat fascinante atunci când acest fenomen este aplicat în contexte mai complexe.

Într-un alt studiu, participanții au fost rugați să identifice fețe umane percepute ca amenințătoare. Inițial, testul conținea numeroase expresii facial evident ostile, iar oamenii le distingeau cu ușurință. Însă, pe măsură ce numărul acestor fețe amenințătoare era redus treptat, participanții începeau să perceapă drept amenințătoare și acele fețe neutre, ba chiar ușor prietenoase. În alte cuvinte, se putea observa cum același tipar se repetă – mintea umană părea că umple golurile cu pericol, chiar și atunci când acesta dispare.

Această dinamică s-a extins și în zona morală. Într-un alt experiment, cercetătorii au prezentat o serie de scenarii ipotetice, cerând participanților să decidă dacă sunt morale sau nu. La început, scenariile erau clar imorale. Apoi, pe măsură ce acestea deveneau tot mai ambigue sau chiar benigne, participanții continuau să le eticheteze ca fiind imorale. Așadar, în lipsa reală a unei încălcări morale, mintea produce totuși un verdict al condamnării.

Fenomenul este unul robust. A fost replicat în multiple studii, în contexte extrem de diverse – vizual, etic, emoțional. Concluzia?

Mintea umană pare programată să continue să caute probleme și amenințări, chiar și – sau mai ales – atunci când acestea devin mai rare.

Tradus într-un limbaj mai accesibil: dacă îi spui cuiva să identifice pericole sau comportamente condamnabile, iar acestea sunt prezente în număr mare, le va recunoaște corect. Dar dacă le reduci în timp, persoana nu le va observa dispariția. În schimb, o să redefinească termenii. O să lărgească granițele a ceea ce consideră „pericol” sau „imoralitate”, doar ca să continue să vadă ceva acolo.

Mintea umană nu suportă ideea de absență — așa că umple golul cu presupuneri.

Când suntem confruntați cu o viață fără probleme, mintea începe rapid să le inventeze.

Aceasta este o reflecție lucidă asupra naturii umane: cu cât viața devine mai confortabilă, cu atât vom redefini disconfortul, până când chiar și cele mai mici inconveniențe ni se vor părea insuportabile.

Această logică explică și reacțiile intense din jurul multor teme politice și sociale actuale. Unele persoane afirmă: „Acum totul e considerat rasism sau sexism.” Și totuși, datele arată o scădere semnificativă a incidentelor explicite. Paradoxal, în timp ce realitatea devine mai puțin violentă, mai puțin intolerantă, percepția publică devine mai sensibilizată, mai predispusă să identifice un soi de “microforme” de nedreptate chiar și acolo unde, poate, nu există intenție sau context real.

Pe scurt, cu cât avem mai puține probleme reale, cu atât devenim mai predispuși să interpretăm ambiguitățile ca pe niște amenințări.

Pe măsură ce un fenomen negativ devine tot mai rar, oamenii nu îi mai remarcă dispariția, ci își modifică standardele de percepție, extinzând criteriile prin care îl recunosc, doar pentru a continua să creadă că acesta este încă prezent.

Dacă încă nu ai prins ideea, o s-o spun și altfel — prin exemple.

ii.

Există, fără îndoială, un beneficiu evolutiv în faptul că suntem mereu vigilenți. Mintea noastră e programată să caute posibile pericole, să scaneze constant mediul, să prevină ce poate fi prevenit. Însă această tendință, dusă la extrem, devine o capcană. Chiar și când totul pare să meargă bine, creierul nostru are abilitatea – sau poate nevoia – să inventeze probleme. E ca și cum, pentru a simți că viața are sens, trebuie să avem ceva împotriva căruia să luptăm. Ne dorim progres, iar progresul presupune un obstacol. Dacă nu există, îl creăm.

Această dinamică este fascinantă. Studiile arată că percepția noastră asupra dificultăților se adaptează în funcție de mediul în care trăim. Într-o zonă de conflict, unde războiul a devenit o rutină, ceea ce pentru unii pare o normalitate, pentru ceilalți poate părea o tragedie.

Iar dacă nu mă crezi, poți deschide aplicația TikTok, iar în mai puțin de 30 de minute perspectiva ta asupra a ceea ce înseamnă sau nu o amenințare se poate schimba radical.

Ceea ce altădată, în generațiile trecute, avea loc lent, pe parcursul unui an sau doi, astăzi se petrece într-o fracțiune de secundă. Iar asta nu e o întâmplare. Studiile arată clar că, pe măsură ce volumul de informații la care suntem expuși crește, timpul necesar pentru a ne forma o percepție sau o judecată scade drastic. E o comprimare a procesului cognitiv. De aici, o concluzie firească: poate că avem nevoie de o „dietă informațională” — un regim conștient de consum al datelor, pentru a ne păstra cât de cât obiectivitatea.

Personal, nu mai urmăresc știri de ani buni. Nu consum foarte multă media în general, nici măcar social media. Iar rezultatul? Mă simt mai puțin agitat, mai puțin categoric, mai puțin prins în polarizări. Paradoxal, cu cât consumam mai puțin, cu atât percepțiile mele păreau mai clare. Am simțit cum, treptat, capăt o perspectivă mai echilibrată. Și când am început să cercetez mai atent, am dat peste un fapt cel puțin ciudat, dar confirmat în mai multe studii: oamenii care urmăresc cele mai multe știri sunt, de fapt, cei mai puțin informați. Până nu vezi cum se produce acest consum — cum fiecare titlu e calibrat pentru impact emoțional, cum totul e distorsionat în funcție de agende și audiențe — nu îți dai seama cât de departe suntem de realitate. Ce consumăm nu e informație pură, ci un spectacol al percepției — „infotainment”, cum îi zic unii. Cu cât filtrul tău devine mai selectiv, cu atât ceea ce trece prin el are o calitate mai mare. E ca la alimentație: nu mănânci mai mult, ci mai nutritiv.

Un exemplu simplu: sondajele electorale. Suntem într-un an electoral și deja lumea se agită în jurul cifrelor. Deși istoric vorbind, majoritatea acestor sondaje nu prezic nimic cu adevărat util, obsesia pentru ele continuă. Oglinda nu mai reflectă realitatea, ci anxietățile noastre.

Apoi mai e și paradoxul progresului: trăim vremuri în care, obiectiv vorbind, oamenii o duc mai bine decât acum o sută de ani. Da, inegalitatea persistă, diferențele dintre cei care au și cei care nu au sunt uriașe, dar media nivelului de trai a crescut. Și totuși, percepția generală e că lucrurile merg din rău în mai rău. Explicația clasică e simplă: pe măsură ce o ducem mai bine, tindem să ne comparăm cu cei care o duc și mai bine. Psihologia noastră nu e calibrată să recunoască progresul, ci doar regresul. Și când adaugi la asta efectul „punctului albastru” — acel mecanism cognitiv prin care, pe măsură ce lucrurile se îmbunătățesc, devenim tot mai sensibili la lucrurile mici care nu sunt perfecte — tabloul e unul complet. Nu mai vedem cât de departe am ajuns, ci doar micile imperfecțiuni din peisaj.

Economia e un alt exemplu grăitor. Datele arată o economie în creștere, dar oamenii răspund la sondaje ca și cum am fi în recesiune. Percepția a deviat de la realitate, uneori în funcție de cine se află la putere, ceea ce, sincer, e de-a dreptul deprimant.

Dar dincolo de planul macro, acest mecanism se infiltrează și în viața personală. Gândește-te la modul în care definim sănătatea. Când eram într-o formă proastă, pentru mine a fi nesănătos însemna să beau opt cocktailuri și să mănânc jumătate de pizza la trei dimineața. Astăzi, deși sunt mult mai echilibrat, simt același nivel de vinovăție dacă mănânc o tabletă de ciocolată sau o felie în plus. E același sentiment, doar că aplicat unor detalii infime. Standardele s-au ajustat, însă mintea continuă să reacționeze la fel.

Am prieteni care fac culturism și care se plâng că 'nu sunt în formă' doar pentru că au ajuns la un procentaj de 13% grăsime corporală. Și eu mă irit dacă sar peste un set de exerciții sau dacă antrenamentul meu nu iese 'perfect'. Am ajuns să redefinim ce înseamnă 'nesănătos' într-un mod atât de rigid, încât orice mică abatere de la ideal devine un motiv de vinovăție sau autoînvinovățire. Standardele s-au înăsprit atât de mult, încât normalul a început să pară o slăbiciune.

Paradoxul este că, uneori, chiar și soluția poate deveni o problemă.

Un lucru pe care îl înveți destul de repede când întâlnești un terapeut bun — nu genul care îți aruncă citate motivaționale sau te întreabă mecanic „Și cum te face asta să te simți?” — este că nu trebuie să rezolvi fiecare neliniște care îți pulsează în tâmple. Țin minte perfect momentul când terapeuta mea mi-a spus, calm, dar ferm, că nu suntem acolo să disecăm fiecare fibră de anxietate. „Sunt aici să îți ofer unelte”, mi-a zis. „Strategii reale, pentru situații reale.” O frază scurtă, dar care m-a reașezat în mine. Ca și cum cineva ar fi apăsat, în sfârșit, butonul de reset. Ușurare. Claritate.

De acolo, mi se pare natural să apară o întrebare mai amplă, una care plutește de ceva vreme prin discursul despre sănătatea mintală: Când devine căutarea soluției o altă formă de problemă?

iii.

Trăim vremuri în care introspecția a devenit aproape o virtute morală. Și da, e admirabil când cineva are curajul să se confrunte cu umbrele sale, să stea față în față cu vechile frici. Dar am început să observ un tipar: pentru unii, nu există niciodată un punct de oprire. De îndată ce rezolvă ceva, nu vine pacea, ci următorul defect. Următoarea contradicție. Și așa apar dependenții de dezvoltare personală — cei care pot petrece trei zile analizând o tăcere ciudată dintr-o conversație banală.

Nu toate interacțiunile stânjenitoare sunt traume. Uneori, viața doar... scârțâie. Iar dacă simți nevoia să completezi trei pagini de jurnal și să faci o sesiune de respirație conștientă doar pentru că ai zis „salut” în loc de „cum te simți?”, poate că nevoia de a vindeca s-a transformat într-o nouă nevroză. În încercarea de a ne repara, riscăm să ne clasificăm greșit umanitatea drept patologie.

Așa că întrebarea reală devine: Când e destul? Când poți să te uiți în oglindă și să spui: „Nu sunt perfect, dar sunt în regulă”? Poate că anxietatea n-a dispărut, dar e acolo, într-un colț, fără să controleze totul. Și pot trăi cu asta. Pot trăi bine cu asta.

Am cunoscut oameni care, chiar și după ani de terapie, continuă să caute. Să sape. Dar poate că nu totul trebuie excavat. Poate că unele lucruri trebuie, pur și simplu, lăsate acolo unde sunt — imperfecte, dar stabile.

Și eu am fost acolo. Ani de zile, relațiile au fost obsesia mea. Le-am disecat, le-am teoretizat, am scris articole, ș.a.md. Iar când am "terminat", am simțit, pentru prima dată, că ceva se închide. Nu pentru că ajunsesem la o înțelepciune supremă, ci pentru că renunțasem la nevoia de control. Și tocmai prin renunțare, am găsit echilibrul pe care nu-l puteam forța.

E un prag subtil, dar esențial: momentul în care tratamentul devine boală. Când încerci să repari atât de mult, încât ajungi să fisurezi ceea ce era, poate, deja suficient de întreg.

Acest fenomen se extinde dincolo de psihologie. Îl vedem și în medicină. Limitele se diluează. ADHD acolo unde era doar energie. Traumă acolo unde e, de fapt, doar disconfort. Dorința de a valida suferința tuturor a dus la o extindere atât de largă a diagnosticelor, încât uneori pare că orice experiență devine un simptom. Și atunci ce mai înseamnă, cu adevărat, suferința?

Intențiile sunt bune. Vrem ca oamenii să se simtă văzuți. Dar când totul devine patologie, riscăm să pierdem capacitatea de a distinge între răni reale și simple zgârieturi ale vieții. Iar următorul pas e și mai îngrijorător: tratamentul excesiv. O pastilă pentru fiecare stare. Un terapeut pentru fiecare mic dezechilibru. Ca și cum a fi om ar fi devenit o afecțiune cronică.

Poate cea mai profundă formă de vindecare e, paradoxal, acceptarea. Să nu mai încerci să luminezi fiecare colț de umbră. Să nu mai cauți nod în papură fiecărei trăiri. Să spui, sincer și într-un eliberator: E destul.

Și chiar să simți asta…

iv.

Știi, există ceva profund tulburător în ideea de a administra medicație psihoactivă adolescenților — mai ales când vorbim despre tulburări precum ADHD. Pentru că, hai să fim sinceri: la vârsta aceea, lobul frontal nici măcar nu este complet dezvoltat. Iar când vine vorba despre cazuri la limită, tocmai acolo se naște dilema. Poate chiar pericolul.

Există o zonă gri între diagnostic și etichetare, între tratament și supramedicație. Și exact în acel spațiu începe să prindă contur posibilitatea reală a unui rău — nu din lipsă de intervenție, ci din excesul ei. Uneori, poate că ar fi fost mai sănătos să gestionezi totul cu mai multă răbdare și mai puțină chimie.

Știi cum se spune: „Pui puțin praf pe rană și mergi mai departe.”

Da, știu, sună ca ceva ce-ar rosti un bătrân nostalgic, dar poate că tocmai acolo se ascunde un sâmbure de înțelepciune.

v.

Apropo, m-am tot gândit în ultima vreme la ideea de jurnal. Poate că pare o preocupare demodată, dar abia recent am început să-i înțeleg cu adevărat valoarea. Mereu am asociat scrisul în jurnal cu o formă de terapie — un loc unde îți descarci gândurile, le organizezi și, astfel, te eliberezi de ele. Ce nu înțelesesem atunci — probabil pentru că eram prea tânăr — era cât de important este să ai o cronică personală a felului în care ai văzut lumea, într-un anumit moment.

Dacă efectul „punctului albastru” funcționează așa cum se spune — adică tendința noastră de a găsi probleme noi imediat ce cele vechi dispar — atunci jurnalul devine și mai prețios. Pentru că poate funcționa ca o ancoră în timp. Să zicem că, în mod inconștient, ai început să redefinești ce înseamnă „traumă” sau „nedreptate”. Într-un jurnal, însă, poți găsi o oglindă mai curată: o versiune a ta care nu fusese încă influențată de feed-ul de pe TikTok, de valul de opinii sau de contextul cultural al momentului. Și poate că, recitind acele însemnări, o să-ți dai seama că nu vedeai lucrurile atât de dramatic atunci. Poate chiar o să-ți spui: Hm, eram mai echilibrat decât îmi aminteam. Sau, dimpotrivă: Doamne, câtă naivitate! Oricum ar fi, ai un reper. Un martor tăcut.

Mi s-a întâmplat și mie. Și am vorbit cu alții cărora li s-a întâmplat la fel — își aminteau un eveniment ca fiind devastator, dar jurnalul le arăta altceva: că, de fapt, l-au trăit cu mai mult calm decât crezuseră. Sau că simțiseră semnale de alarmă mult mai devreme decât au fost dispuși să recunoască.

De-asta simt că ar trebui să scriu mai des. Nu doar atunci când lucrurile merg prost. De obicei, atunci simt nevoia — să aștern totul, să curăț mintea. Dar când viața e liniștită, renunț. Și acum, cu ceva ani în spate, încep să regret lipsa acelui fir narativ. E ca și cum te-ai ruga doar când ești disperat. Gen: „Hei, știu că n-am mai vorbit de mult, dar…”

Un prieten îmi spunea ceva asemănător. Povestea că ține un jurnal zilnic de ani întregi. Trecuse printr-o relație care, la momentul respectiv, i se părea grozavă. Apoi, recitind ce scria atunci, a realizat: Wow, era toxică de la început. Jurnalul i-a oferit o perspectivă nefiltrată de memoria afectivă. Pentru că memoria noastră e... profund defectă. Aproape jalnic de imprecisă.

vi.

Și poate că ăsta este și motivul pentru care am început să citesc mai puține știri și mai multă istorie. E o schimbare mare, dar simt că mi-a oferit context. Pentru că, vezi tu, uităm istoria. Avem impresia că trăim cele mai grele timpuri, că suntem în plină apocalipsă. Dar apoi deschizi o carte despre Ucraina și Rusia, sau despre Israel și Gaza, și înțelegi: nimic din ce se întâmplă azi nu este cu adevărat nou. Nici complet șocant. Istoria acestor locuri este lungă, complicată, dureroasă. Și au fost vremuri mult mai sumbre decât cele pe care le traversăm acum.

vii.

Așa că, da, hai să închei cu un gând de la Dan Gilbert, unul dintre psihologii pe căruia îi port un respect profund. Spunea așa:

„Pe măsură ce rezolvăm probleme, ajungem să ne lărgim definițiile acestora. Atunci când ele devin mai rare, tindem să etichetăm drept probleme tot mai multe situații. Studiile arată că, pe măsură ce lumea se îmbunătățește, devenim paradoxal mai critici cu privire la starea ei — iar acest fenomen ne poate face să credem, în mod eronat, că nu a existat niciun progres. Progresul, se pare, are talentul de a se ascunde.”

Aceasta mi se pare una dintre cele mai clare și pătrunzătoare observații pe care le-am întâlnit în ultima vreme. Pentru că este valabilă peste tot — în viața personală, în politică, în cultură.

Progresul nu sosește întotdeauna cu surle și trâmbițe. Uneori este deja acolo, atât de integrat în realitate, încât devine invizibil. Sau poate așa pare.

Și atunci ne revine nouă sarcina de a învăța să-l recunoaștem în formele lui tăcute — sau, cel puțin, să nu-i confundăm prezența cu o presupusă absență.