Cum A Distrus Tehnologia Totul
Cultura stigmatizării digitale
În acest newsletter explorez tema rușinii și a stigmatizării — două mecanisme umane vechi de când lumea, dar care capătă forme complet noi în era digitală.
Trăim într-o realitate în care fiecare gest poate fi observat, judecat și multiplicat de mii sau milioane de oameni, iar tehnologia joacă rolul de amplificator al celor mai fragile emoții și al celor mai brutale reacții colective.
Vorbesc despre cum biologia noastră, construită pentru triburi mici și cercuri restrânse, este forțată să facă față unor „triburi globale” în care normele se prăbușesc unele peste altele, iar algoritmii exploatează instinctele noastre cele mai slabe. Despre cum rușinea, care odată avea un rol de reglare sănătos, devine în online un instrument de tortură socială. Și despre cum stigmatizarea — acel proces prin care alții ne reduc la o etichetă — ajunge să definească vieți întregi, uneori în mod ireversibil.
Pe scurt, e o reflecție despre felul în care natura noastră umană interacționează cu tehnologia și cum asta ne schimbă nu doar comportamentele, ci și identitatea.
Dacă privim rușinea ca pe un mecanism moral apărut în comunitățile tribale pentru a menține disciplina, supunerea și cooperarea, atunci întrebarea devine: ce se petrece când tehnologia extinde acel cadru la dimensiunea întregii planete?
În termenii lui Émile Durkheim, „conștiința colectivă” — ansamblul normelor și standardelor împărtășite — nu mai aparține doar unui sat, ci unei umanități interconectate. Iar efectul este o rușine fără granițe multiplicată la nesfârșit.
Toata lumea înțelege acest aspect, la un anumit nivel, dar totuși acțiunile și comportamentele rămân neschimbate.
Rețelele sociale nu reflectă realitatea în mod real.
Ele sunt, în esență, o mașinărie generatoare de stigmatizare ce funcționează non stop. Partea complicată e că, atunci când suntem online — derulând la infit pe Instagram, TikTok sau oricare altă platformă — creierul nostru nu-i percepe drept străini pe oamenii pe care-i vedem pe ecrane. Nu realizează că aceștia nu au nicio legătură directă cu noi, că viețile lor nu ne afectează în mod direct și că ce spun sau fac nu ne influențează sub nici o formă.
Când vedem o față umană care ne „vorbește”, felul nostru primitiv de a fi o interpretează automat drept parte din tribul nostru — parte din colectiv.
Așa că acele mecanisme morale din creierul nostru — radarul care detectează când am încălcat normele sociale și care ne face să ne simțim rușinați față de noi înșine — ajung să funcționeze la maximum, tot timpul, zi de zi, fără oprire.
Și ceea ce agravează lucrurile e că tot ce ajunge online rămâne acolo pentru totdeauna.
Statisticile arată clar cum tinerii ies mai puțin, beau mai puțin, se întâlnesc mai rar, consumă mai puține droguri și petrec mai puțin. Cred că o mare parte din acest comportament vine dintr-o aversiune intensă față de risc: în lumea reală, chiar și cea mai mică greșeală poate fi filmată și urcată online, unde va rămâne pentru totdeauna. Și asta nu e o exagerare. Conceptul de „cancel culture” a devenit dominant în ultimii zece ani și este cât se poate de real.
Câteva exemple aici.
În 2010, un student de la Universitatea Rutgers, pe nume Tyler Clementi, a fost victima unei glume crude. Colegul lui de cameră s-a gândit că ar fi „amuzant” să îl filmeze pe ascuns cu o cameră web, fără ca Tyler să știe. Așa că, atunci când pleca din cameră, lăsa camera pornită și mergea pe hol, la prietenii lui. Împreună, se așezau și priveau ce făcea Tyler atunci când credea că nu îl vede nimeni.
Într-o zi, Tyler a adus în cameră un băiat și au început să se sărute, să se apropie — totul surprins pe cameră. Tyler era încă „închis”, nimeni nu știa că este gay. Și, brusc, totul a ajuns să fie difuzat în fața întregii facultăți. Imaginile au fost puse online, distribuite de toată lumea. A doua zi, Tyler s-a aruncat de pe Podul George Washington și și-a luat viața.
Un alt exemplu.
O femeie se plimba prin Central Park, observând păsările. Un bărbat s-a apropiat și a început să o hărțuiască, să o intimideze și chiar să-i amenințe câinele. Femeia a scos telefonul și a sunat la poliție. În acel moment, bărbatul și-a scos și el telefonul și a început să o filmeze.
Ironia sorții: chiar în aceeași zi fusese ucis George Floyd, iar rețelele sociale erau în flăcări, pline de furie și discuții despre violența împotriva afro-americanilor. Bărbatul care o filma era afro-american. În alte cuvinte, videoclipul surprindea o femeie albă care suna la poliție împotriva unui bărbat de culoare. Rezultatul? A devenit virală. Etichetată imediat drept „Central Park Karen”.
Efectele au fost devastatoare: și-a pierdut locul de muncă, prietenii, apartamentul. A fost nevoită să se mute în Canada după ce a fost expusă public („doxxed”), iar oameni necunoscuți i-au bătut la ușă. A primit amenințări cu moartea, a trebuit să-și șteargă toate conturile online, să-și facă bagajele și să fugă în altă țară.
Asta este stigmatizarea dusă la extrem, un fel de „rușine pe steroizi”.
Orice potențială greșeală, orice abatere de la normele sociale, orice încălcare a regulilor nescrise poate declanșa această reacție colectivă de stigmatizare. Iar aceasta se poate produce oriunde și se poate răspândi la mii, chiar milioane de oameni, în cadrul lumii noastre digitale.
Aici apare un alt unghi interesant prin care putem înțelege relația dintre tehnologie și anxietate, fenomenul pe care îl vedem deja de 10–20 de ani. E un unghi pe care, deși l-am întors pe toate părțile, recunosc că nu l-am gândit niciodată exact în acești termeni.
Așadar, avem această „mașinărie biologică” interioară care ne face extrem de sensibili la ceea ce cred semenii noștri despre noi, la cum ne percepe „tribul”. Iar dacă, prin tehnologie, extinzi tribul la întreaga planetă, atunci devine logic că-ți vei trăi întreaga viață cu o paranoia constantă, temându-te că orice pas pe care o să-l faci s-ar putea să fie cel greșit.
Într-un asemenea mediu, unde miza e atât de ridicată, cred că există două reacții logice:
Prima — „dacă nu poți să-i învingi, alătură-te lor”. Adică devii parte din mulțimea care îi stigmatizează pe ceilați la rândul tău. Te transformi într-unul dintre „polițiștii morali” ai internetului. Te alături linșajului online cu entuziasmul la cote maxime și îi hărțuiești pe cei pe care îi consideri corupți din punct de vedere moral sau „toxici” pentru societate.
A doua reacție — alegi să nu-ți mai pese deloc. Practic, să devii lipsit de rușine.
Iar în acest punct aș vrea să scot în evidență o idee:
Nici excesul de rușine nu e sănătos, dar nici lipsa totală a rușinii nu este sănătoasă.
Dacă ești plin de rușine, viața ta devine un iad continuu — o mlaștină plină de judecăți, de furie, de amenințări și paranoia. Dacă ești complet lipsit de rușine, devii practic un nihilist egoist, indiferent la consecințe.
Și parcă aceste două extreme definesc cultura internetului de azi.
Pe de o parte, avem polul „cancel culture”, iar pe de altă parte, polul pe care l-aș numi „troll culture”.
Putem privi asta din mai multe perspective.
În multe țări, stânga a adoptat poziția de superioritate morală, de tipul: „hai cu toții să ne unim, să pedepsim, să arătăm cu degetul, să-i facem pe ceilalți să se simtă rușinați”. Adică să intri în mulțime și să te alături zelului colectiv.
În schimb, dreapta a preluat mai degrabă rolul de troll: „știi ceva? Scopul e să fii pur și simplu un nesimțit, să le arăți degetul mijlociu celor din stânga”. Dar, evident, asta nu e o modalitate funcțională de a construi o cultură sau o societate. Și, sincer, nu e nici o modalitate sănătoasă de a relaționa cu ceilalți oameni.
Așa că întrebarea este: ce putem face?
Cred că cel mai important lucru este să înțelegi că atunci când intri în mediul online, când alegi ce conținut să consumi, pe cine să urmărești, unde te abonezi, cui să-i acorzi timp și atenție — nu e doar divertisment. Îți alegi, de fapt, noul trib, noul grup.
Informațiile și personalitățile pe care le lași să pătrundă în viața ta devin structura tribului tău interior. Și inevitabil, începi să te adaptezi și să trăiești după valorile și normele celor pe care îi urmărești. Asta e natura umană.
În alte cuvinte: oamenii și informațiile pe care le absorbi îți modelează felul de a fi.
De aceea, fii extrem de atent și conștient pe cine alegi să urmezi, cui îi oferi timp și energie, și ce tip de conținut consumi. Pentru că, de fiecare dată când faci această alegere, nu votezi doar pentru informația care îți rămâne în minte, ci și pentru valorile și principiile pe care vei ajunge, încetul cu încetul, să le adopți.
Și dacă alegi să urmărești oameni toxici, cu valori îndoilenice, încetul cu încetul te vei transforma și tu într-o persoană cu aceleași valori îndoielnice.
De aceea, eu am ales o poziție destul de extremă: aproape că nu mai folosesc deloc rețelele sociale, în sensul clasic. Am descoperit că este incredibil de greu să-ți alegi cu adevărat tribul în spațiul online, să-ți creezi un mediu curat. Algoritmii, miliardele investite și oamenii extrem de inteligenți care îi proiectează găsesc mereu metode prin care să-ți bage în față exact conținutul de care voiai să scapi.
Dar, realist vorbind, majoritatea oamenilor nu vor face ca mine, nu vor deveni niște „pustnici digitali”. De aceea, primul pas rămâne totuși acesta: petrece cât mai mult timp offline. În prezența reală a oamenilor, creierul nostru revine la mecanismele pentru care a fost construit de-a lungul evoluției. Procedând astfel, îți dai seama repede cum funcționează cu adevărat radarul rușinii: recunoști abaterile de la normă și le înțelegi consecințele într-un mod natural. În schimb, în online, toate aceste repere se deformează.
Prin urmare, cu cât petreci mai mult timp offline, cu atât mai bine.
Totuși, nu pot pretinde că e realist să le ceri tuturor oamenilor să se rupă complet de internet. Algoritmii rețelelor sociale sunt construiți special pentru a exploata instinctele noastre cele mai slabe. Asta înseamnă că trebuie să fii hotărât și conștient de felul în care folosești tehnologia.
E nevoie să ai o imagine clară despre cine ești, ce contează pentru tine și care sunt oamenii importanți în viața ta. Și apoi să impui aceste repere în felul în care îți folosești aplicațiile și în modul în care interacționezi cu algoritmii. Altfel, ei vor dicta pentru tine.
Mai există însă o problemă majoră a lumii digitale: permanența.
Tot ceea ce faci online poate reveni să te bântuie ani sau chiar decenii mai târziu. La început, prin anii 2000, când apăreau primele platforme ca Facebook, lucrurile păreau inofensive. Erau doar studenți care postau poze de la petreceri, anunțau evenimente și făceau schimb de glume. Apoi a venit momentul în care s-a aflat că angajatorii încep să caute informații pe Facebook. Dintr-odată, ceea ce era doar un cerc restrâns de prieteni s-a extins într-un public amestecat, imposibil de gestionat.
Acest fenomen se numește audience collapse — prăbușirea audiențelor.
Sistemul nostru de rușine e calibrat pentru diferite cercuri: individ, familie, comunitate, societate. Fiecare are propriile norme și reguli. Dar online, toate aceste cercuri se prăbușesc (comasează) într-un singur public: prietenii, colegii de muncă, șefii, părinții, bunicii — toți la un loc (toată lumea vede ce faci). Creierul nostru, cu toată moștenirea lui paleolitică, pur și simplu nu știe ce să facă cu asta.
Și, peste toate, apare încă o complicație: expunerea simultană la culturi diferite.
Online nu mai interacționezi doar cu normele culturii tale, ci cu toate normele laolaltă.
Rezultatul?
Contradicții peste tot, reguli care se suprapun, valori care intră în conflict și norme care nu mai niciun sens. Iar asta adaugă un strat suplimentar de confuzie pentru care creierul nostru nu a fost pregătit.
Deci, ce este de făcut?
Până aici a fost partea mai teoretică a acestui newsletter, necesară pentru a așeza fundația. Într-un articol viitor voi reveni cu metode concrete și exerciții practice, însă nu vreau să te las acum cu mâinile goale.
CĂTRE CE SĂ PRIVEȘTI
Merită să ne uităm, măcar pe scurt, la primele etape de dezvoltare ale unui copil. Acolo se ascund vulnerabilitățile care mai târziu dau naștere rușinii. Înțelegerea lor nu este doar un exercițiu de curiozitate teoretică, ci un instrument practic: te poate ajuta să identifici de unde vine propria ta rușine și să faci legătura cu felul în care ai fost crescut.
De exemplu, în jurul vârstei de un an și jumătate – doi ani, copilul începe să-și recunoască imaginea în oglindă și își formează conceptul de sine. E prima condiție pentru apariția rușinii. Chiar dacă nu o simte încă propriu-zis, deconectarea emoțională de la părinți sau de la îngrijitori este percepută deja ca o amenințare. La doi-trei ani apar primele semne vizibile: copilul care greșește își pleacă privirea, se ascunde, își acoperă ochii. Sunt comportamente tipice de rușine.
Iar aici rolul părinților devine crucial. Cuvintele „Nu fă asta, ești rău” nu corectează comportamentul, ci pun bazele unei rușini toxice care poate rămâne adânc înrădăcinată pe tot parcrusul vieții.
De ce e important să știi asta? Pentru că îți oferă un punct de plecare.
Data viitoare când te surprinzi copleșit de rușine, întreabă-te nu doar „de ce simt asta acum?”, ci și „care este începutul poveștii pe care o port în mine?”. Uneori, înțelegerea originii este primul pas spre vindecare.
Pe de altă parte, există și părinți care fac diferența între copil și comportamentul său. Ei spun „Ai făcut un lucru rău, nu mai face asta”, și nu „Ești rău”. La prima vedere pare o nuanță insignifiantă, dar de aici începe internalizarea. Pentru că un copil de doi-trei ani deja poate să poarte aceste mesaje în interiorul său.
Tot în această perioadă apare și antrenamentul la toaletă. Modul în care părinții gestionează procesul are un impact major. Dacă micuțul are un accident și este certat sau umilit, va învăța să asocieze greșelile cu o rușine profundă. Dacă, dimpotrivă, i se explică cu calm și i se arată cum să procedeze mai bine, învață că greșeala nu îl definește ca persoană, ci e doar o experiență din care poate învăța.
E interesant că aici se leagă și de teoria lui Freud despre fixarea anală, care la prima vedere pare bizară. Dar dacă privești din perspectivă de dezvoltare, observi că are sens: felul în care copilul e ghidat în această etapă îl învață ce să facă cu emoțiile lui, cum să se raporteze la greșeli și câtă rușine sau libertate va purta cu el mai târziu.
[…]
Pe data viitoare!