Demonii Noștri

Când eram mai tânăr, aveam o voce interioară care, deși părea liniștită, era surprinzător de amenințătoare. Mă simțeam deseori lipsit de atenție și afecțiune, dar, în mod ironic, de fiecare dată când cineva începea să mi le ofere, aceeași voce îmi șoptea să fug. „Te vei simți prins,” îmi spunea. „Îți vei pierde independența.” Așa că, brusc, mă copleșeau tot felul de gânduri iraționale: că nu voi mai putea mânca niciodată carne dacă fata pe care o plăceam era vegetariană sau că, dacă m-aș muta cu niște prieteni, aș fi obligat să joc League of Legends cu ei în fiecare seară, pentru tot restul vieții.

Drept rezultat, mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții de tânăr adult fiind o persoană extrem de neserioasă (și, adesea, egoistă). Eram acel individ care promitea că va veni să te vadă, dar nu apărea niciodată. Eram persoana care mergea la trei întâlniri spectaculoase cu o femeie, doar pentru a găsi tot felul de scuze ca să evite a patra întâlnire. Eram cel care pleca pur și simplu în mijlocul unui concert, al unui film sau al unei petreceri, fără să ofere vreo explicație, pentru a se duce în altă parte.

Nu era vorba despre faptul că nu îmi plăceau acești oameni. De fapt, era exact opusul – îmi plăceau acești oameni – și tocmai asta mă teroriza. Acest aspect declanșa acea vocea interioară care spunea: “Hai să plecăm de aici. Să găsim ceva mai bun. Să nu rămânem blocați.”

Era ca și cum un demon interior mă împingea mereu departe de orice persoană față de care începeam să simt intimitate sau apropiere. Totuși, îmi doream să fiu aproape de oameni, să creez conexiuni. Așa că, timp de aproximativ șase ani, am încercat să ignor aceste gânduri, comportându-mă uneori ca și cum aș fi fost nebun.

Vocile Interioare

Cu toții avem demonii noștri – acele aspecte ale ființei noastre pe care ezităm să le recunoaștem, dar pe care le simțim ascunse în interior. Sunt acele părți din noi care ne determină să facem lucruri iraționale și egoiste, nu din iubire de sine, ci din frică pentru sine.

Oricât ne-am strădui să negăm aceste laturi întunecate ale propriei ființe, ele persistă, ridicându-se la suprafață și scăpând dincolo de eforturile noastre de a le ține sub control. Cu cât încercăm mai tare să le ascundem, cu atât viața noastră devine mai confuză. Ne refugiem în substanțe sau ne pierdem în alcool pentru a scăpa de acești demoni. Căutăm distracții, ne cufundăm în muncă sau în competiții pentru a-i evita. Uneori, ajungem să-i tratăm pe alții cu dispreț, încercând să ascundem frica adânc înrădăcinată că, într-un final, vom fi tratați la fel.

Facem orice pentru a ține demonii la distanță…

Este posibil să te fi confruntat la un moment dat cu demonii tăi – ai luptat împotriva sentimentelor de furie sau vinovăție, te-ai criticat pentru comportamentul tău impulsiv ori nesăbuit. Poate ți-ai promis că vei înceta să mai asculți acea voce mică din interior sau că vei renunța în cele din urmă la alcool.

Unul dintre demonii cu care încă mă lupt este lenea. Deși toți suntem, la un moment dat, leneși ocazionali, lupta mea cu propria „utilitate” în această lume mă împinge adesea într-un loc întunecat și solitar, dacă nu sunt atent.

Când amân lucrurile, sunt extrem de aspru cu mine însumi, spunându-mi că sunt un leneș – un leneș nenorocit. Presupunerea mea implicită este că toți ceilalți sunt productivi și se descurcă de minune în fiecare zi… cu excepția mea, desigur. Acum (după ani de zile) realizez cât de irațională este această credință. Și totuși, acea voce mică din interior îmi șoptește că nimeni altcineva nu are dificultăți în a rămâne motivat, așa că, probabil, sunt un ratat.

Demonii se manifestă sub forma criticii interioare: „Ești leneș. Ești murdar. Ești prost. Ești de neiubit.” Și lista continuă.

Apoi, facem tot ce putem pentru a evita această judecată, încercând să demonstrăm că nu este adevărat. Curățăm garajul obsesiv. Muncim câte 11 ore pe zi. Câștigăm premii fără să ne oprim. „Vezi? Ți-am spus că sunt grozav și demn de respect! Uită-te la mine!”

Dar, în cele din urmă, această evitare devine autodistructivă. Curățăm iarăși garajul, în loc să ne luăm copiii de la școală. Muncim atât de mult, încât adormim la volan întorcându-ne acasă. Ne obsedează recunoașterea externă până când relațiile noastre se destramă. Partenerul nostru poate pleca, strigând: „Nu m-ai vrut niciodată! Ai vrut doar pe cineva care să-ți aplaude succesul!”

Cel mai grav este că, indiferent cât de mult încercăm să-i demonstrăm contrariul, demonul nu dispare. Demonul lenei nu încetează să te facă să te simți leneș. Demonul curățeniei – unul dintre demonii prietenilor mei – nu îi lasă niciodată să simtă că totul este suficient de curat sau organizat. Indiferent cât de mult muncești, demonul nu este niciodată mulțumit. Așa că singura alternativă pare să fie distragerea de la acest demon sau, și mai rău, cedarea în fața lui.

În cazul meu, am petrecut ani buni distrăgându-mă la petreceri: sex, alcool și, uneori, droguri, când eram mai tânăr. Astăzi, tind să cad în letargie și să joc jocuri video zile întregi, urând fiecare minut din ceea ce fac.

Astfel, demonii noștri se transformă în auto-dispreț. Te simți neputincios, prins în perfidul cerc vicios. Oricât de mult ai realiza, nu poți convinge demonul că greșește. Și, atunci când renunți și eșuezi, îi confirmi dreptatea.

Dintr-odată, o sticlă de alcool pare o soluție tentantă...

Dar trebuie să existe o cale mai bună de a-ți înfrunta demonii.

Marcel

În cartea sa, Hrănindu-ți demonii, Tsultrim Allione vorbește despre o veche practică de meditație din budismul tibetan, în care vizualizezi literalmente orice „demon” te bântuie și apoi te așezi să îl hrănești, exact așa cum ai hrăni un oaspete sau un prieten invitat la cină. Allione susține că acest proces are un efect vindecător – că reprezintă acceptarea celor mai întunecate părți ale noastre și dezvoltarea compasiunii față de sine.

Inspirat de această idee, am decis să încerc ceva ce nu mai făcusem niciodată până atunci: să devin prieten cu demonul meu, critica interioară. Așa că, pentru început, i-am dat acestui critic un nume: l-am numit Marcel.

Marcel este un tip total obraznic. Dar asta este, pur și simplu, felul lui Marcel. Obrăznicia. Și fetele. Dar, mai presus de toate, judecarea mea nemiloasă pentru orice semn, cât de mic, al eșecurilor mele.

Știi ceva? Nu mai am nimic împotriva lui Marcel. Gata.

Ca orice ființă, și Marcel are nevoie de dragoste și compasiune. Așa că, într-o noapte, stând în pat, mi-am închis ochii și mi-am imaginat că mă așez la cină cu Marcel.

„Marcel,” i-am spus, „uneori chiar îmi faci viața un iad, știi asta? Mă simt constant ca și cum nu fac niciodată suficient, pentru că tu nu mă lași niciodată în pace.”

La care Marcel, a cărui voce suna izbitor de asemănătoare cu cea a lui Morgan Freeman, mi-a răspuns: „Alex, m-ai transformat într-un demon când, de fapt, eu sunt doar cealaltă față a ambiției tale arzătoare. Singurul motiv pentru care pun la îndoială tot ce faci este că îți dorești să realizezi atât de multe. Nu eu sunt cel care te face să stai jos și să joci jocuri video timp de douăsprezece ore. Eu doar îți reamintesc cât de mult valorezi, chiar și atunci când faci asta. Și, dacă acest lucru doare, atunci așa să fie.”

„Uau, Marcel. Suni exact ca Morgan Freeman”, am exclamat.

Marcel și-a inspectat ghearele, apoi le-a netezit cu mâna lui zbârcită. „Știu, știu. Am auzit asta de multe ori.”

„Așadar, vrei să spui că ești aici doar pentru că reflectezi sacrificiile lucrurilor pe care mi le doresc?” am întrebat.

„Ai putea interpreta așa”, a răspuns Marcel. „Sau poți merge chiar mai departe și să spui că nu sunt o simplă reflecție a ta. Eu sunt tu.”

Nu-mi amintesc prea multe din conversație după aceea. Am adormit și am visat că a venit circul, iar tot felul de oameni făceau tot felul de acrobații în camera mea. Totuși, câteva zile mai târziu, o profunzime începea să se ivească…

Și Demonii Au Îngerii Lor

Am susținut de multă vreme că cel mai bun lucru despre oameni este adesea și cel mai rău lucru despre ei – trăsăturile noastre extraordinar de pozitive produc deseori efecte secundare extraordinare de negative. Un talent pentru empatie te poate face uneori prea emoțional. O dorință competitivă, care îți aduce realizări înalte, te poate transforma într-un fel de cretin. Un spirit creativ și spontan, care conferă talent artistic, poate conduce la o incompetență notorie în gestionarea aspectelor financiare.

În cazul meu, sentimentul constant de vinovăție legat de lene este doar reversul energiei și ambițiilor mele uriașe. Vechiul meu demon, cel care se simțea încolțit când se apropia prea mult de oameni, este ceea ce m-a făcut incredibil de independent și m-a determinat să-mi asum riscuri pe care majoritatea oamenilor nu și le-ar asuma (să încep o afacere, să călătoresc singur etc.). Bine, dacă ceea ce fac acum poate fi numit o afacere. Eu o numesc așa. Deci, să ne continuăm drumul cu ea.

În acest sens, fiecare demon are îngerul său asociat. Demonii noștri sunt doar reversul calităților noastre cele mai bune. Renunțarea la unul ar însemna să renunțăm la amândouă.

Prin urmare, nu putem onora ce este mai bun în noi fără a recunoaște și ceea ce ne temem că este cel mai rău în noi. Ceea ce adesea considerăm a fi „cel mai rău” în interiorul nostru nu este decât o reflexie a ceea ce ne dorim să fie „cel mai bun”.

Părțile întunecate ale sufletelor noastre nu sunt problema în sine – problema constă în dorința noastră de a ne dezice de aceste părți întunecate ale sufletului nostru. Cu cât ne străduim mai mult să ne distanțăm de demonii noștri, cu atât demonii devin mai puternici.

Cu alte cuvinte, orice valoare alegi să prețuiești în viața ta, alegi, în același timp, să accepți posibilitatea de a experimenta eșecul asociat acelei valori. Fiecare lucru valoros și semnificativ din această lume are și o latură întunecată, o umbră subtilă, un aspect mai puțin plăcut. Nu există unul fără celălalt. Este ca un pachet 2 în 1, indiferent de preferințele noastre.

Când evităm să ne confruntăm cu acel demon și să-l acceptăm (așa cum am face cu un prieten), ne complicăm capacitatea de a trăi în conformitate cu valorile noastre. Este dezamăgitor, deoarece a trăi conform valorilor noastre ne ajută să ne dezvoltăm o identitate și un scop în viață. Aceasta este ceea ce ne menține fericiți și sănătoși și ne protejează de căderea în vicii și dependențe.

Demonii și Dependența

Persoanele dependente au ajuns să își deteste atât de mult părțile neplăcute încât ajung să ia măsuri extreme pentru a le evita. Substanța sau comportamentul de dependență preferat nu mai reprezintă doar o distragere de la demonii lor, ci devine modul lor de a scăpa complet de aceștia – presupunând că vor găsi următoarea “doză”.

Dependența este precum o sabie cu două tăișuri din punct de vedere psihologic; deoarece nu numai că eviți demonul prin dependență, ci apoi te simți vinovat și te urăști pentru tot răul și distrugerea pe care dependența o provoacă.

Învinge-ți Demonii Împrietenindu-te Cu Ei

Oamenii vorbesc adesea despre lupta cu demonii lor, ca și cum ar fi „șeful” dintr-un joc video pe care trebuie să-l învingi pentru a câștiga jocul.

Dar viața nu este un joc video, ci realitatea. Luptându-te cu demonii tăi nu îi vei face să dispară. Încercând să le negi existența și să te separi de ei, doar îi vei face mai puternici.

Demonii tăi sunt o parte din tine, umbra tuturor lucrurilor pe care le apreciezi la tine însuți, elementele care te definesc. Contrazicerea sau negarea propriei identități te va conduce cu siguranță pe un drum al auto-disprețului și auto-distrugerii, ceea ce nu este deloc o idee bună.

În schimb, trebuie să devii prieten cu demonii tăi.

Asta nu înseamnă să le dai un nume, precum „Marcel”, și să ai conversații în miez de noapte în timp ce te cufunzi în tonurile dulci ale vocii lui Morgan Freeman, dar înseamnă să le recunoști existența și să îi îmbrățișezi ca parte din tine.

Dorința ta de perfecționism, care te face să excelezi la locul de muncă, poate uneori să te aducă într-o stare de dezamăgire, pentru că nu reușești să îți îndeplinești toate așteptările exagerate. În loc să negi această latură a ta, încearcă să o accepți. Zâmbește demonului dezamăgirii. Continuă să te străduiești, conștient(ă) că vei eșua la un moment dat în a-ți atinge ambițiile și așteptările, iar acest lucru poate fi destul de descurajant. Și asta e perfect în regulă.

Acest proces poate fi mai ușor pentru unii decât pentru alții. În general, cu cât suntem mai conștienți de sine, cu atât va fi mai ușor să identificăm și să acceptăm aceste aspecte mai puțin plăcute ale noastre.

Dacă te confrunți cu dificultăți, încearcă să petreci puțin timp în liniște cu gândurile tale. Poate că vrei să iei o foaie de hârtie și să notezi atât punctele tale forte, cât și pe cele slabe. Doar actul de a-ți observa gândurile și de a-ți procesa sentimentele îți poate oferi mai multă claritate.

Dacă te simți curajos, întreabă-i pe cei mai apropiați – familia sau prietenii tăi – care sunt demonii tăi. Va fi dureros, dar va merita. Păstrează o perspectivă deschisă. Lasă-i pe cei în care ai încredere să fie oglinda care îți reflectă punctele oarbe. De multe ori vei fi surprins de cât de bine te cunosc ei în comparație cu cât de bine te cunoști tu însuți.

Totuși, este important să subliniem că a te împrieteni cu demonul nu înseamnă neapărat a fi de acord cu el. Și cu siguranță nu înseamnă a te lăsa dominat de el. Un alcoolic nu se vindecă consumând mai mult alcool – acest lucru doar îi alimentează dependența. La fel, dacă te urăști într-un anumit fel, cedând în fața comportamentelor autodistructive nu va face decât să întărească disprețul de sine.

Nu, te împrietenești cu demonul tratându-l cu aceeași înțelegere pe care o ai pentru unchiul tău excentric care crede în teorii ale conspirației despre cercuri în lanurile de porumb: îi acorzi respectul, chiar dacă nu ești de acord cu el.

„Da, poate sunt leneș azi. Dar asta e în regulă. Am voie să am câteva zile leneșe din când în când. Asta nu înseamnă că sunt o persoană groaznică, dar îți mulțumesc că ai adus acest lucru în discuție.”

Toți avem un grup de voci care ne oferă perspective în capul nostru tot timpul. Multe dintre deciziile noastre sunt luate ca și cum ar fi luate de un comitet. O parte din tine se simte rău pentru fratele tău care a fost arestat pentru că a condus sub influența alcoolului și vrea să meargă să-l scoată din închisoare. O altă parte din tine se simte resentimentară și spune „fuck that guy”. O altă parte vrea să-i impresioneze pe părinții tăi. O altă parte spune „fuck them”.

Demonii tăi sunt doar membri ai aceluiași comitet cerebral. Lasă-i să aibă locul lor. Și apoi, când este necesar, depășește-i în vot.

Demonii Tăi Nu Sunt Atât De Speciali

Am discutat mult despre sentimentul de a fi îndreptățit—acea presupunere că merităm un tratament special sau rezultate mai bune decât ceilalți.

Dorința de a ne distanța de proprii demoni reprezintă o formă subtilă de a pretinde ceva (de a te simți îndreptățit)—este o asumare sau o credință că ar trebui să putem trăi fără îndoiala de sine sau suferință. O consecință a acestei presupuneri este adesea convingerea că suferința noastră este unică și specială, că nimeni altcineva nu poate înțelege ce înseamnă să fim noi sau să avem problemele noastre.

Dar adevărul dur pe care trebuie să-l înțelegem este că nu există nimic special în privința propriilor demoni. Marcel nu mă vizitează doar pe mine. El vizitează milioane de oameni din întreaga lume în fiecare zi. Și chiar dacă acest lucru îl poate lovi puțin pe ego-ul meu („La naiba, Marcel, m-am simțit atât de special cu tine, am crezut că există o conexiune între noi… doar între noi”), realizarea că nu sunt atât de special pe cât credeam este, într-adevăr, eliberatoare.

Prin urmare, dacă toată lumea se confruntă la un moment dat cu demonii lor, înseamnă că nu trebuie să ne fie rușine de aceștia. Înseamnă doar că suntem oameni.

Nu vă pot spune câte discuții am avut cu oameni care spuneau ceva de genul: „Hei, Alex, am o problemă foarte complicată. Probabil că nu ai mai auzit de asta până acum…”

Apoi, încep să-mi spună despre o problemă pe care alte 37 de persoane au mai avut-o în acea săptămână.

Asemeni unui partener toxic, demonii noștri ne înșală, inducându-ne în eroare și făcându-ne să credem că sunt doar ai noștri, că se află doar în inimile noastre, când de fapt își fac de cap cu jumătate din oamenii din cartier.

La naiba cu voi, Marceilor!

Dar, în ciuda analogiilor neplăcute, trebuie totuși să ne împrietenim cu demonii noștri. Este singura modalitate de a-i împiedica să domnească asupra vieților noastre.

Umbra

Totuși, nimic din cele menționate anterior nu este cu adevărat nou. Cu excepția buddhiștilor care te încurajează să explorezi cele mai întunecate aspecte ale ființei tale prin scris, celebrul psihoanalist Carl Jung a discutat detaliat despre conceptul pe care l-a numit „umbra”. Potrivit lui Jung, umbra reprezintă totalitatea părților din tine pe care le respingi sau le disprețuiești și, prin urmare, le ascunzi și le eviți. Asemeni unei umbre, aceasta este o prezență întunecată care te însoțește mereu, mereu în urma ta, mereu legată de tine. Este imposibil să fugi sau să scapi de umbra ta, deoarece aceasta este, în cele din urmă, o reflexie a propriei tale ființe.

Este o metaforă frumoasă, pentru că nicio umbră nu poate exista fără o sursă de lumină. A scăpa de umbra ta ar însemna, de fapt, să scapi de lumina din viața ta și, astfel, să trăiești într-un întuneric total.

Jung a constatat că refuzul de a ne recunoaște umbrele și tot ceea ce ele includ – atât aspectele bune, cât și cele rele – contribuie la suferința umană. El a susținut că violența și războaiele, atât între cât și în cadrul societăților, sunt adesea rezultatul trist al negării umbrei noastre colective. Ca societate, tendința noastră este să evităm și să negăm partea cea mai întunecată a ființei noastre. Astfel, ajungem să ne angajăm în conflicte interne, amenințându-i și chiar rănindu-i pe cei mai vulnerabili și disperați dintre noi. De asemenea, ne distragem de la propriile probleme implicându-ne în problemele altor culturi și societăți. Esențial, este vorba despre aceeași problematică, doar că amplificată la o scară mult mai largă.

Jung a susținut că este crucial să ne îmbrățișăm umbra, integrând-o în ființa noastră prin orientarea către întuneric. Aceasta implică acceptarea și stăpânirea aspectelor noastre întunecate – cele mai rele impulsuri, cea mai profundă rușine, cele mai intense temeri. Trebuie să recunoaștem prezența lor, dar și să le privim cu respect.

Pentru că nu există lumină fără întuneric. Nu putem aprecia cu adevărat ceva decât dacă înțelegem și absența acelui lucru. Succesul remarcabil vine adesea la pachet cu teama de eșec. Dorința de a avea relații fericite este adesea însoțită de frica de a le pierde. În esență, nu putem experimenta lumina fără a înțelege întunericul, sau îngerul fără demon.

Așadar, fii amabil cu demonii tăi. Iar, în timp, și ei vor fi amabili cu tine.