i.
Este imposibil ca o persoană care îți distruge sănătatea mintală să fie iubirea vieții tale. Punct.
Obsesia pentru o persoană nu înseamnă iubire, ci frică mascată sub forma afecțiunii.
Nevoia de control, teama de abandon sau atașamentul disperat — toate acestea pot fi trăite cu o intensitate halucinantă și confundate ușor cu iubirea. Dar nu sunt. Sunt doar expresii ale fricii.
Iubirea nesănătoasă apare adesea însoțită de focuri de artificii: e dramatică, tensionată, pasională, uneori chiar hipnotică. Îți dă impresia că trăiești. Dar, pe termen lung, te arde. Te epuizează. Te distruge.
Iubirea sănătoasă, în schimb, poate părea plictisitoare. E liniștită, repetitivă, previzibilă. Dar, pe termen lung, vindecă. Construiește. Oferă siguranță și îți dă spațiu să respiri.
Cred că, în esență, mulți oameni confundă intensitatea unei emoții cu valoarea ei.
Sau, în alte cuvinte:
Oamenii confundă cât de tare simt cu cât de mult contează.
Trăiesc în acel carusel emoțional al relației toxice — cu urcușuri pline de speranță și coborâșuri ce îți distrug ființa — și ajung să creadă că asta înseamnă iubirea adevărată.
Dacă doare atât de tare, înseamnă că e real. Nu e.
Dacă e intens, înseamnă că e profund. Nu neapărat.
Dacă am trecut prin atâtea împreună, înseamnă că ne iubim. Poate doar înseamnă că nu știți cum să vă despărțiți.
Problema este că suntem învățați — direct sau indirect — să credem că extremele ne validează realitatea. Că dacă trăim cele mai puternice emoții lângă o persoană, atunci acea persoană trebuie să fie „aleasa”. Că iubirea se simte precum un salt cu parașuta — haotic, amețitor, cu adrenalina pompând prin vene. Dar iubirea nu ar trebui să fie un montagne russe care te face să vrei să vomiți după fiecare tură. Da, orice relație are suișuri și coborâșuri. Dar nu zilnic. Nu violent. Nu distructiv.
Ceea ce ar trebui să ne intereseze este punctul de referință. Care e nivelul tău de bine în momentele „banale”? Care e calitatea vieții tale atunci când nu se întâmplă nimic special?
Mi-a luat mult să înțeleg că adevărata profunzime se vede în momentele „plictisitoare” ale unei relații: când stai la micul dejun, citești e-mailuri și sorbi din cafea (sau ceai). Când e liniște. Când nu e nevoie să vorbiți. Când nu trebuie să rezolvați nicio criză. Ești fericit(ă) atunci? Simți pacea în acele clipe simple?
În esență, viața e țesută din dimineți obișnuite petrecute în bucătărie, nu din secvențe dramatice desprinse dintr-un film romantic. Contează liniștea pe care o simți în minte când îți așezi capul pe pernă, nu intensitatea clipei. E mai degrabă despre absența fricii decât despre cel mai entuziast moment.
Și e interesant să te gândești la asta: unele situații intense din punct de vedere emoțional nu înseamnă nimic. Sunt doar explozii chimice. Pot să sar cu parașuta — o experiență intensă, dar care nu are nicio semnificație profundă pentru viața mea. Pot să fiu cu o femeie care mă scoate din minți și apoi să avem parte de cel mai bun sex din toate timpurile. Și apoi mă păcălesc că a însemnat ceva „ceva”. Dar n-a însemnat nimic. A fost doar adrenalină. A fost doar un cocktail chimic. Ce contează cu adevărat e ce simți în momentele de liniște. În gol. În ziua de marți când n-ai chef de nimic. Acolo e adevărul.
ii.
Obsesia nu înseamnă iubire. E doar frica de a pierde acea persoană. Iar frica nu e o bază solidă pentru iubire.
Când ești obsedat de o persoană, nu o iubești — doar încerci să n-o pierzi. E o formă de control emoțional. E o reacție viscerală de tip „nu pot trăi fără tine”, dar nu pentru că acel om îți aduce liniște, ci pentru că fără el ai rămâne cu golul tău interior nerezolvat. E disperarea de a nu te întoarce în întunericul din care ai ieșit de prea puțin timp.
Iubirea adevărată e necondiționată! Nu faci gesturi ca să „nu plece”. Nu cumperi flori ca să nu te părăsească. Nu spui „te iubesc” pentru a obține ceva. Iubirea adevărată este când vrei ca celălalt să fie bine, pur și simplu. Fără garanții. Fără frică. Fără calcule.
Dar pentru că emoțiile puternice sunt îndreptate către o singură persoană, oamenii își spun: „asta trebuie să fie iubirea”. Pentru că nu se pot gândi la altceva, pentru că tot ce fac e despre cum s-o țină aproape pe acea persoană. Dar nu e iubire. E frică.
O idee excelentă provine de la Visakan Veerasamy, care vorbește despre paradoxul divorțului:
De ce se despart cuplurile care, din afară, par perfecte? Pentru că nu au înțeles cu adevărat o lecție simplă: relațiile nu sunt definite de momentele ușoare (bune), ci prin felul în care își gestionează momentele dificile (proaste).
Nu măsori o relație atunci când lucrurile merg bine, ci după cum faceți față atunci când totul pare că se destramă.
Divergențele (sau conflictele) definesc relația mai mult decât clipele de euforie.
Mulți par fericiți la nunți, la petreceri sau în pozele de cuplu pe Instagram. Dar în spatele ușilor închise, se află acele tăceri reci, acele țipete, acele nopți petrecute în camere separate. Nu vezi asta. Nu apare în stories. Și totuși, acele momente sunt cele care decid soarta unei relații.
Nu lipsa entuziasmului distruge căsniciile. Ci abundența conflictelor nerezolvate.
Nu faptul că nu mai sunt „suficient de interesanți”, ci faptul că sunt epuizați emoțional de suferințe nespuse, de dezamăgiri repetate și de lipsa unei reconectări reale.
Când viața devine grea — și va deveni — întrebarea nu e „Cât de pasionali suntem?”, ci „Cât de bine putem trece prin asta împreună?”
Asta e întrebarea care ar trebui să definească orice relație.
iii.
Acum, un lucru pe care îl spun mereu — chiar dacă știu că e genul de adevăr care deranjează — e următorul: nu știi ce fel de relație ai până nu treceți prin prima ceartă serioasă.
Toate începuturile sunt pline de serotonină. Entuziasm, compatibilitate, planuri de viitor făcute în a treia săptămână. „Vai, și tu iubești să citești pe terasă dimineața? Ce coincidență!” Da, e frumos. Dar nu e deloc rar. Nu e un miracol să găsești pe cineva cu care îți place să râzi, să călătorești, să mănânci paste și să vă uitați la același serial.
Miracolul începe când vă certați. Când apar umbrele. Când spui ceva, poate banal, dar care apasă pe butonul roșu al copilăriei ei. Sau al tău. Și totul se transformă — pentru că nu mai reacționează adultul, ci trauma.
De acolo începe adevăratul test. Nu în armonie, ci în conflict. Nu în plimbările prin parc, ci în tăcerile reci.
Pentru că orice cuplu, oricât de echilibrat, o să aibă parte de momente tensionate. Întrebarea nu e dacă „vă certați sau nu?” — întrebarea e cât de adânc sapă în voi fiecare ceartă. Devine totul urât? Vă spuneți lucruri care lasă urme? Vă răniți în mod intenționat? Și apoi, la fel de important: vă regăsiți cu inima deschisă? Sau încă vă țineți scuturile ridicate?
Pentru că…
Nu iubirea din zilele senine spune cine sunteți, ci cum vă purtați unul cu celălalt când totul e înnorat.
Și dacă, după fiecare ceartă, apare acel scor imaginar — „acum e 1-0 pentru mine, data viitoare trebuie să-mi iau revanșa” — atunci relația voastră nu e un parteneriat, ci o competiție. Și orice competiție în cuplu e o formă de moarte emoțională lentă.
Relațiile nu mor pentru că lipsește iubirea, ci pentru că rana rămâne deschisă — pentru că acele fisuri nevindecate, cuvintele nespuse și tăcerile grele se adună și sfâșie treptat ceea ce a fost odată.
Adevărata compatibilitate nu se măsoară în cât de bine vă simțiți împreună, ci în cât de bine vă regăsiți după ce v-ați pierdut.
"Oamenii confundă cât de tare simt cu cât de mult contează.” Probabil cea mai importanta fraza din text.