Nu vreau să fiu salvat(ă)

Sunt șeful/șefa casei, nu vreo damă la ananghie.

Și ai dreptate: "Nimeni nu te va salva."

"Dar nu doresc să fiu salvat(ă)", insistăm noi, deși de data aceasta simțim cum o parte din noi se întreabă, oare chiar nu-mi doresc?

Într-un anumit sens, nu ne dorim cu toții asta? Mă gândesc la cum oamenii se duc la terapie sau vin să purtăm discuții așteptându-se să se simtă mai bine, dar ce înseamnă cu adevărat mai bine?

Asta îmi aduce aminte de un magnet lipit pe un frigider dintr-o bucătărie, pe care scria: LINIȘTE.

A te simți liniștit nu înseamnă să te regăsești într-un loc unde nu este zgomot, într-un loc lipsit de necazuri sau de o așa zisă muncă dificilă. Înseamnă să fii în centrul tuturor acestor lucruri și totuși să fii calm în inima ta.

De aceea, eu te pot ajuta să îți găsești liniștea, dar poate este o altfel de liniște decât ți-ai imaginat că vei găsi.

Așa cum a spus celebrul psihoterapeut John Weakland, "Înainte ca terapia să reușească, este aceeași blestemată poveste mereu. După ce terapia reușește, sunt o serie de povești blestemate una după alta."

Discuțiile nu îți vor face toate problemele să dispară, să prevină apariția altora sau să asigure că vei acționa întotdeauna dintr-o postură iluminată (mic Buddha ce ești).

Oamenii nu-ți pot face un transplant de personalitate; ei pot doar să te ajute prin a-ți înlătura marginile ascuțite. Un om poate deveni mai puțin reactiv sau critic, mai deschis și capabil să-i lase pe oameni în viața sa. Cu alte cuvinte, aceste discuții ar trebui să se concentreze pe înțelegerea sinelui care ești. CINE EȘTI?

Dar parte din a te cunoaște pe tine însuți (aici o să inventez un termen) înseamnă să te descunoști – să renunți la poveștile restrictive/limitative pe care ți le-ai spus despre cine ești, astfel încât să nu fii prizonierul lor, să îți poți trăi viața și nu povestea pe care ți-ai spus-o singur de atâta timp.

Totuși, cum putem să-i ajutăm pe oameni să facă acest lucru este o altă problemă.

Ești propriul tău propriul tău încarcerator (alt termen inventat), propriul tău gardian (pentru că tu ești totodată și prizonierul).

Marea parte dintre noi ajungem să purtăm “acest tip” de discuții simțindu-ne prizonieri - captivi în propriile noastre gânduri, comportamente, căsnicii, relații, locuri de muncă, temeri sau trecut.

Uneori, ne autoîncarcerăm printr-o poveste unde în mod voluntar ne pedepsim. Așa zisa povestea a pedepsei noastre. Pe care credem noi, o merităm.

Când suntem puși în fața unei alegeri între două credințe, fiecare susținută de dovezi - că nu suntem demni de iubire sau că suntem demni de iubire - de multe ori optăm pentru cea care ne provoacă sentimente negative.

Deci, de ce să rămânem agățați de aceleași gânduri negative (gânduri precum că viața celorlalți pare mai bună decât a noastră, că nu putem avea încredere în oameni, că totul merge prost pentru noi), în loc să ne schimbăm perspectiva?

Schimbă canalul. Străpunge barierele.

Cine ne oprește, dacă nu noi înșine?

Pentru că există o cale de ieșire - atâta timp cât suntem dispuși să o vedem.

Libertatea presupune responsabilitate, iar pentru cei mai mulți dintre noi, există o parte care găsește responsabilitatea înfricoșătoare.

Iar înțelepciunea, este premiul de consolare al discuțiilor. Pentru că poți avea toată înțelepciunea din lume, dar dacă nu te schimbi când ești în lume, înțelepciunea - și discuțiile - devin inutile.

Înțelepciunea îți permite să te întrebi: Este ceva ce mi se întâmplă sau eu însumi îmi creez asta? Răspunsul îți oferă opțiuni, dar depinde de tine să le alegi.