Procedura Care Demonstrează Că Nu Există Liber Arbitru

Ce se întâmplă atunci când legătura dintre cele două jumătăți ale creierului tău este întreruptă?

Salutare!

Bine ai venit și mulțumesc că ai dat click pe acest link! Dar, chiar, de ce ai dat click? Cu zece secunde în urmă, doar scroll-ai plictisit pe internet, apoi ai văzut titlul și imaginea acestui articol, și ceva în mintea ta a simțit nevoia să afle despre ce este vorba, așa că ai apăsat. Dar ce a fost acel „ceva” din mintea ta? Serios, chiar vreau să știu – poate reușesc să-mi cresc și eu rata de click-uri.

Totuși, dacă vorbim serios, știm că avem un cortex motor, un cortex vizual și chiar și un cortex auditiv, dar de unde vin deciziile?

Această întrebare a devenit și mai complicată în anii 1960, când a apărut o intervenție chirurgicală nouă pentru cei ce sufereau de epilepsie severă – se numea corp callosotomie sau operația creierului despicat. E destul de clar ce făceau, nu? Exact, împărțeau creierul în două.

Sigur, creierul este deja împărțit în două emisfere, stânga și dreapta, dar acestea sunt legate la bază printr-un pachet de fibre numit corpus callosum. Așa că, în această intervenție, pur și simplu tăiau acele fibre. Asta însemna că cele două jumătăți ale creierului nu mai puteau comunica între ele – și, chiar dacă sună ca un scenariu problematic, surprinzător, pacienții și-au continuat viețile relativ normal. Personalitatea și funcționarea lor zilnică nu păreau afectate, însă au început să apară totuși câteva ciudățenii. De exemplu, mâna stângă începea să deseneze ceva fără ca persoana să știe motivul – ca și cum emisfera dreaptă încerca să transmită un mesaj. Părea că în acești oameni coexistau două personalități distincte.

Așadar, întrebarea care se cere aici este: care dintre aceste două entități ești „tu”?

Am mai vorbit despre experimente pe această pagină, dar niciodată nu am scris un articol dedicat acestui gen de subiect, așa că am decis să fac unul, pentru că, sincer, asta mi-a schimbat complet perspectiva – despre lume, despre oameni și, chiar, despre mine.

Iar totul a început cu o carte pe care cel mai probabil o voi cita mult în acest aritcol și pe care ți-o recomand cu toată căldura: Who’s in Charge?, scrisă de Dr. Michael Gazzaniga, un neurocercetător pionier în studiul pacienților cu creier despicat în anii ’60 și ’70. A scris mai multe cărți pe tema asta, a ținut conferințe TED, și multe altele.

Cartea asta m-a atins într-un fel foarte personal.

Iar acum, dă-mi voie să-ți împărășesc o teorie personală: îmi imaginez că am în minte diferiți spiriduși – desigur, nu mă refer la ființe reale, dar, la fel ca mulți alții, simt prezența unor voci diferite, gânduri care apar din senin, unele dintre ele fiind chiar contrare convingerilor mele. Poți să-l numești mecanism de apărare sau o modalitate de a-mi justifica gândurile negative, însă pentru mine este o explicație a conflictelor, a deciziilor dificile sau a gândurilor copleșitoare din mintea. Este precum în filmul Inside Out, pe care l-am văzut recent și l-am considerat genial în modul în care surprinde emoțiile și amintirile din mintea unei fetițe. M-a impresionat și felul în care o scenă simplă, în care fetița își exprimă tristețea în fața părinților, a avut o intensitate mai mare decât multe scene clasice de salvare a lumii.

În fine, ideea este că această carte și experimentele pe creierul despicat susțin teoria că, într-un fel, acești gnomi din capul meu nu sunt chiar ficțiune.

Libertatea de a alege și conștiința sunt, poate, nimic altceva decât niște iluzii.

Sunt multe de explorat aici, așa că să începem cu întrebarea evidentă: de ce, totuși, le despărțeau creierul în două?

Ei bine, corp callosotomia a început să fie folosită în anii 1940 ca ultimă soluție pentru epilepsia severă. Iată cum funcționează: un episod epileptic presupune o explozie de semnale electrice care perturbă activitatea normală a neuronilor din creier. În funcție de locul din creier unde apare, apar și simptome diferite. De exemplu, o criză oculară poate să îți provoace o „explozie” de lumină, dar cele mai grave sunt cele care se extind în tot creierul și provoacă paralizie temporară, convulsii, vărsături – exact lucrurile la care te gândești când auzi cuvântul „convulsie”. La oamenii care au astfel de crize de mai multe ori pe zi, în așa măsură încât nu pot funcționa normal și nimic nu ajută, cea mai bună opțiune este să izolezi criza.

Prima corp callosotomie a fost realizată în 1936 de un neurochirurg pe nume Walter Dandy, destul de accidental. El îndepărta o tumoră din creierul unui pacient și a fost nevoit să taie corpus callosum pentru a ajunge la ea. A raportat că acest lucru nu a avut un efect semnificativ asupra pacientului, ceea ce a alimentat dezbaterea asupra rolului corpus callosum-ului: era cu adevărat implicat în procesarea informațiilor sau avea doar un rol structural? Experiențele următoare păreau să încline spre a doua variantă.

În 1940, William P. van Wagenen a încercat să folosească o corp callosotomie pe un pacient epileptic, obținând rezultate mixte, dar promițătoare, suficient încât să continue experimentul. Toate aceste proceduri îmi amintesc de lobotomie, despre care am vorbit recent – o perioadă din istoria neuroștiinței când experimentele implicau secționarea conexiunilor din creier pentru a vedea ce se întâmplă. Este important de subliniat, totuși, că, deși lobotomiile erau efectuate relativ frecvent, operațiile de separare a emisferelor cerebrale erau mult mai radicale și controversate, fiind rezervate exclusiv cazurilor extreme, la persoane cu afecțiuni foarte debilitante, și doar ca ultimă soluție.

În anii 1960, doi neurochirurgi, Joseph Bogen și Philip Vogel, au perfecționat procedura de separare a creierului, transformând-o într-un tratament sigur și eficient pentru epilepsia severă. Totuși, pacienții au început să raporteze efecte secundare neașteptate: unii aveau dificultăți să își coordoneze mâinile.

De exemplu, un pacient spunea că, în timp ce-și încheia nasturii cămășii cu o mână, cealaltă mână desfăcea aproape imdiat totul. Aceste povești tot apăreau, pacienții spunând că mâinile lor păreau să acționeze independent, luând lucruri la întâmplare sau dezordonând totul. Aceste efecte l-au intrigat pe Joseph Bogen, care a simțit că e nevoie de o cercetare mai aprofundată.

Bogen a găsit persoana perfectă pentru acest lucru: neuropsihologul Roger Sperry, expert în felul în care zonele creierului comunică între ele. Crescut în Hartford, Connecticut, Sperry a studiat inițial limba engleză, dar, după un curs de psihologie, s-a îndrăgostit de acest domeniu. Mai târziu a obținut un master și un doctorat în psihologie, specializându-se în specificitatea neuronală și în modul în care diferitele părți ale creierului sunt conectate. A efectuat experimente pe șobolani și salamandre, implicând „reconfigurarea” nervilor lor pentru a înțelege dacă creierul ar putea să se adapteze la schimbări – lucru care nu s-a întâmplat, dar cercetările sale l-au consacrat ca expert în legătura dintre regiunile creierului.

Bogen l-a invitat pe Sperry să studieze pacienții cu creierul „despicat”, iar Sperry a acceptat provocarea. A lucrat cu pacienți voluntari pentru a analiza abilitățile lor vizuale, lingvistice și motorii. Experimentul său de bază implica prezentarea de imagini și cuvinte în câmpul vizual stâng sau drept al pacienților pentru a vedea cum reacționau cele două emisfere. Trebuie menționat că fiecare emisferă controlează partea opusă a corpului: emisfera stângă controlează partea dreaptă și invers.

Cu ochii lucrurile sunt un pic mai complexe. Câmpul vizual stâng din ambii ochi trimite informația în emisfera dreaptă, iar câmpul vizual drept în emisfera stângă. Cele două câmpuri vizuale sunt, așadar, procesate separat în emisfere opuse. Însă, când cele două emisfere nu mai comunică prin corpus callosum, Sperry a vrut să vadă ce se întâmplă.

În experiment, Sperry și studentul său, Michael Gazzaniga, au arătat o imagine pacientului „W.J.” în câmpul său vizual drept, iar acesta putea să numească obiectul, deoarece emisfera stângă (unde se află centrul limbajului) îl recunoștea. Dar când imaginea era arătată câmpului vizual stâng (deci emisfera dreaptă o vedea), pacientul spunea că nu vede nimic. Emisfera dreaptă vedea imaginea, dar, neavând acces la limbaj, nu o putea exprima verbal.

Un alt test consta în a-i cere pacientului să apese un buton atunci când observa o lumină. Dacă lumina era percepută de emisfera stângă, pacientul apăsa butonul și confirma verbal. Însă, în cazul în care lumina era percepută de emisfera dreaptă, pacientul apăsa butonul, dar nu știa de ce, deoarece emisfera dreaptă percepea lumina, dar nu avea capacitatea de a comunica motivul acțiunii sale.

Au fost efectuate experimente similare, cum ar fi introducerea mâinii stângi a pacientului într-o cutie plină cu obiecte și afișarea imaginii obiectului corespunzător doar pentru emisfera dreaptă. Mâna stângă reușea să găsească obiectul corect, dar pacientul nu știa de ce a făcut acea alegere. Un alt experiment a constat în prezentarea unei imagini a unei biciclete emisferei drepte, moment în care mâna stângă a început să deseneze bicicleta, deși pacientul nu conștientiza motivul pentru care o făcea.

Aceste rezultate au evidențiat diferențele dintre cele două emisfere: emisfera dreaptă excela în abilități vizuale și spațiale, în timp ce cea stângă se concentra pe limbaj.

Un pacient a fost rugat să reproducă un model din blocuri colorate: mâna stângă a reușit cu ușurință atunci când emisfera dreaptă a văzut modelul, dar mâna dreaptă s-a confruntat cu dificultăți în a-l reproduce atunci când a fost activată emisfera stângă. Pacientul a fost nevoit chiar să-și țină mâna stângă, deoarece aceasta încerca să ajute mâna dreaptă, ca și cum ar fi dorit să colaboreze pentru a finaliza sarcina.

Prin aceste experimente, Sperry și Gazzaniga au oferit dovezi unice asupra modului în care funcționează emisferele, cum comunică (sau nu) și cum sunt responsabile pentru abilități specifice.

În cadrul cercetărilor sale, Dr. Michael Gazzaniga a descoperit o diviziune clară între specializările celor două emisfere cerebrale. Emisfera dreaptă s-a dovedit a fi mai aptă pentru sarcini ce implicau recunoașterea fețelor, atenția concentrată și distincțiile perceptuale. În schimb, emisfera stângă era „intelectualul”, specializată în limbaj, vorbire și comportament inteligent. Această diferențiere se extinde și la logică și rezolvarea problemelor: emisfera dreaptă înțelege obiectele individuale (ca o tigaie sau un pahar cu apă) dar nu poate face conexiuni între ele, în timp ce emisfera stângă deduce automat că cele două pot fi folosite împreună pentru a încălzi apa într-o tigaie.

Această dualitate merge chiar mai departe, cu fiecare emisferă afișând o formă distinctă de conștiință. Gazzaniga a explicat: „A devenit evident că emisfera dreaptă avea propria sa viață mentală bogată, diferită de cea a emisferei stângi.” Deci, deși mintea pare unitară, în realitate, conține cel puțin două tipuri de conștiință care operează în paralel.

Fenomenul devine și mai interesant când observăm rolul Interpretului, o funcție a emisferei stângi, responsabilă pentru a explica acțiunile făcute de emisfera dreaptă, chiar și atunci când nu le înțelege pe deplin.

De exemplu, într-un experiment, pacienților le era arătat un obiect precum o gheară de pui în câmpul vizual al emisferei stângi și o scenă cu zăpadă în câmpul vizual al emisferei drepte. Când li s-a cerut să aleagă imagini corespunzătoare, mâna dreaptă a ales un pui (corespunzător ghearei de pui), iar mâna stângă a ales o lopată (pentru scena cu zăpadă). Când au fost întrebați de ce au ales lopata, Interpretul emisferei stângi a inventat o explicație logică: „Gheara merge cu puiul, și ai nevoie de o lopată pentru a curăța după el.” În loc să admită că nu știe de ce, Interpretul a oferit imediat o justificare aparent rațională.

În alte teste, emisfera dreaptă răspundea la emoții sau imagini fără să poată exprima motivul. Într-un experiment, un pacient a vizionat o scenă înfricoșătoare doar cu emisfera dreaptă și a raportat că se simțea anxios, fără să știe de ce: „Nu știu de ce, dar mă simt neliniștit. Poate e ceva în cameră sau poate ești tu cel care mă face să mă simt așa.”

Aceste experimente au subliniat faptul că emisfera stângă, deși posedă funcția de limbaj, nu are întotdeauna acces la motivul real al unei acțiuni. Totuși, emisfera stângă creează mereu o poveste care să explice ceea ce se întâmplă. Gazzaniga și Sperry au numit această funcție Interpretul și au descoperit că este doar unul dintre numeroasele „module” semiconștiente din creier. Testele cu imagistica fMRI au arătat că anumite zone cerebrale se activează înainte ca noi să devenim conștienți de o decizie, sugerând că deciziile sunt influențate de diverse module ale creierului care operează în mare parte independent.

Concluzie

Această fragmentare a conștiinței ne arată că ceea ce considerăm ca fiind „deciziile” și „gândurile” noastre sunt adesea un produs al acestor module independente, cu Interpretul fiind responsabil de a construi o poveste coerentă post-factum pentru a ne explica acțiunile.

Faptul că gândurile și acțiunile mele nu îmi aparțin în totalitate a fost o revelație pentru mine.

Adică, da, tot eu sunt, dar nu mă mai identific cu ele atât de puternic. Gândurile care îmi apar în minte nu sunt întotdeauna "eu"; așa că pot să le privesc mai detașat, ca pe niște idei separate, și dacă nu-mi plac, pur și simplu le ignor. Nu-mi mai asociez convingerile și ideile cu identitatea mea, iar asta mă ajută să-mi schimb mai ușor perspectiva când e nevoie.

Apoi, am realizat că mintea este un adevărat mecanism de justificare. De multe ori, mă opresc și mă întreb: "Ce anume încerc să justific acum?" Mai ales când amân să fac ceva, am observat că apare tendința de a găsi scuze. De exemplu, ai observat vreodată cum, după ce rănești pe cineva sau îi dezamăgești, începi să simți o ușoară iritare față de acea persoană? Este un fenomen psihologic destul de comun: știi că ai greșit, te simți rău din cauza asta, dar mintea caută justificări și, cumva, îl scoate pe celălalt vinovat. E ca și cum am prefera să aruncăm vina pe cineva, chiar dacă suntem conștienți că noi am greșit.

Justificările sunt doar mecanisme prin care ne protejăm confortul sau prin care evităm disconfortul; e ceva perfect uman.

Această înțelegere ne poate schimba perspectiva asupra liberului arbitru. Ce control avem de fapt asupra deciziilor noastre? Unii susțin că liberul arbitru e o iluzie, că deciziile noastre sunt rezultatul unor tipare neuronale automate, inconștiente, și că noi doar simțim că am ales. Cei care gândesc astfel se numesc deterministi și, dus la extrem, acest punct de vedere ar însemna că nimeni nu e responsabil de propriile acțiuni, pentru că deciziile nu sunt „ale lor”. Desigur, e un teren alunecos: cum putem vorbi de justiție sau responsabilitate dacă liberul arbitru nu există? Dar cum putem vorbi de libertate, dacă totul e predeterminat?

Pentru a înțelege asta, trebuie să explorăm teoria emergenței. În cartea sa, Dr. Gazzaniga discută despre cum lumea cuantică funcționează după reguli complet diferite față de lumea noastră macro. Atomii și particulele subatomice sunt, mai degrabă, în stări de probabilitate și, cumva, se reunesc pentru a forma materie fizică. Aceasta este teoria emergenței: elemente dintr-un sistem se unesc și creează ceva nou, diferit, în alt sistem. Există două tipuri de emergență: emergență slabă, unde proprietățile nou apărute pot fi explicate prin componentele individuale, și emergență puternică, unde noile proprietăți sunt mai mult decât suma părților și nu pot fi reduse la elementele de bază.

Un exemplu clasic de emergență e cel al coloniilor de furnici, unde mii de furnici cu un comportament de bază formează o structură organizată, imposibil de conceput de una singură. Același lucru se aplică și oamenilor, care formează orașe, societăți și internetul. Creierul nostru funcționează la fel, cu niveluri diferite de emergență: atomii creează molecule organice, moleculele formează neuroni, iar aceștia, la rândul lor, dezvoltă module subconștiente, care contribuie la experiența noastră de conștiință.

E fascinant că, într-un mod similar cu creierul unui caracatițe (fiecare tentacul având propriul său „mini-creier”), și creierul nostru funcționează prin module semi-conștiente care se coordonează și concurează pentru „supremație”, în timp ce un modul executiv încearcă să le dea sens. Determiniștii ar spune că aceste mecanisme sunt predeterminate și că nu avem un control conștient real – totul e ca o mașinărie. Dar dacă totul ar fi predeterminat, cum explicăm neuroplasticitatea, abilitatea de a învăța și de a evolua?

Adevărul pare să fie că conștiința noastră este rezultatul unei interacțiuni bidirecționale: subconștientul influențează ne influențează deciziile, dar și noi, la nivel conștient, putem modela acele decizii. Cu alte cuvinte, putem schimba tiparele negative de gândire, devenind conștienți de ele și înlocuindu-le cu gânduri pozitive. În cuvintele Dr. Gazzaniga: „Acțiunea este formată din componente complementare care provin din interior și din exterior.”

Prin urmare, putem spune că atât cauzarea ascendentă, cât și cea descendentă sunt adevărate – funcționează împreună.

Așadar, avem liber arbitru? Da și nu. Multe decizii sunt automatizate, dar avem totuși un anumit control conștient. Nu e o scuză pentru a ne justifica comportamentele greșite; din contră, ar trebui să ne provoace să ne asumăm responsabilitatea într-un mod mai conștient.

Înțelegerea acestei dinamici are un efect surprinzător de eliberator.

Nu trebuie să ne condamnăm pentru fiecare gând negativ – putem să ne oferim o doză de compasiune. Și ironic, acceptarea faptului că nu avem un control absolut ne poate face mai obiectivi și mai puțin reactivi.

Aceasta este o lecție care, cred eu, poate îmbunătăți viețile tuturor și, la scară largă, poate îmbunătăți chiar societatea.