Relaxează-te, Că Ești În Regulă

„Relaxează-te, că ești în regulă.”

Mă surprind de cel puțin cinci ori pe zi dorindu-mi să le scriu asta prietenilor mei, ca răspuns la frământările lor.

Rareori o fac — sau, dacă o fac, inevitabil adaug și câteva explicații, poate chiar idei care să-i ajute. Mulți îmi spun că, uneori, scriu prea mult. Poate că au dreptate.

Și totuși, esența rămâne aceeași: ceea ce numim azi „probleme majore de viață” sunt, adesea, doar fluctuațiile naturale ale cursului existenței. Momentele în care te simți sus, și cele în care te simți jos, sunt ambele normale. Și totuși, dintr-un motiv greu de explicat, am ajuns să credem că ceva este în neregulă cu noi dacă nu ne simțim tot timpul „bine”.

Dilema

Să presupunem că traversezi o perioadă în care stima ta de sine este scăzută, iar relația cu propria persoană e marcată de dezgust. Simți că ceea ce faci nu are valoare, că te afli într-un punct complicat al vieții tale ș.a.m.d. Gândul de a renunța la aceste trăiri apăsătoare pare, paradoxal, să confirme cât de copleșit ești. La urma urmei, dacă n-ai fi fost cuprins de o asemenea greutate, probabil nici nu ți-ai fi dorit atât de intens să scapi de senzația de eșec, nu-i așa?

Aici apare o dilemă interesantă. Când vine vorba despre aspectele exterioare ale identității — performanțe, realizări, scopuri — dorința joacă un rol pozitiv. Dacă vrei să alergi mai repede, îți fixezi un obiectiv și lucrezi pentru a-l atinge. Dacă îți dorești să pornești o afacere, există pași clari, măsurabili, care te pot conduce acolo, atâta timp cât voința este prezentă.

Dar, în plan interior, ecuația se complică. Dacă vrei să scapi de anxietate, de exemplu, sau de obiceiul de a amâna, intervine un paradox subtil: cu cât îți dorești mai mult să alungi anxietatea, cu atât mai mult îi intensifici prezența. În acest context, dorința devine combustibil pentru exact ceea ce încerci să eviți.

Acceptarea de Sine

Acceptarea de sine este, paradoxal, calea de ieșire din această dilemă. Deși contravine instinctului nostru de a „repara” orice imperfecțiune, tocmai acceptarea faptului că nu ești o persoană mereu încrezătoare – spre exemplu – și că, probabil, vei simți întotdeauna o doză de nesiguranță în preajma altora începe, treptat, să te elibereze. Te face mai confortabil cu tine însuți. Mai puțin anxios. Mai puțin în alertă. Nu te mai judeci atât de aspru și, în consecință, începi să simți că nici ceilalți nu te mai judecă la fel.

Acceptarea propriilor înclinații către anxietate sau depresie – și realizarea că unii oameni, pur și simplu, par să trăiască cu mai multă ușurință decât tine – poate părea dureroasă. Dar, dacă înțelegi că e perfect în regulă, că nu e un defect ireparabil, ci o trăsătură a spectrului uman, devii, paradoxal, o persoană mai liniștită. Mai fericită. Mai ușor de iubit, chiar.

Până la urmă, unii dintre cei mai influenți oameni ai istoriei au cunoscut adâncimile depresiei și ale îndoielii de sine.

Trăim într-o epocă a suprasaturației informaționale. Suntem bombardați constant cu imagini, povești și idealuri care ne fac să credem că toți ceilalți sunt într-o formă excelentă, fericiți, realizați, iubiți și doriți. Că ei reușesc. Că ies la întâlniri. Că au parte relații sexuale frecvente și satisfăcătoare. Iar tu... nu.

Însă ceea ce vedem la televizor, în reclame sau pe internet nu este o reprezentare exactă a vieții reale, ci o colecție de excepții spectaculoase: pastile magice, soluții instante, viziuni ale perfecțiunii, învelite în campanii de marketing.

De aceea, atunci când ești expus unei versiuni idealizate a ceea ce ar trebui să fii, ajungi – fără să-ți dai seama – să simți că ceva profund este greșit în ceea ce ești deja.

Ironia este că și industria dezvoltării personale alimentează această iluzie. Promite că poți elimina complet frica, tristețea sau singurătatea. Că poți fi iubit de toată lumea. Că e suficient să „vrei” pentru a deveni bogat, celebru și retras pe o plajă tropicală la 35 de ani.

Dar nu e așa. Pur și simplu, nu e adevărat.

Suntem cu toții imperfecți. Și asta e perfect în regulă.

Am ajuns să înțeleg că, pentru mine, interacțiunile cu oameni noi vor presupune întotdeauna un soi de efort conștient. Nu va deveni niciodată ceva ce o să pot face în mod natural, fără a mă gândi. Deși am făcut progrese importante în depășirea anxietății sociale, știu că nu voi fi vreodată genul de persoană care intră într-o cameră și poate purta o conversație cu oricine, oricând. Nu e felul meu de a fi. Și e în regulă.

Am acceptat că, deși relația cu familia mea s-a îmbunătățit mult în ultimii ani, nu va fi niciodată „grozavă”. Și asta e în regulă.

Am învățat că angajamentul – fie că vorbim de cel romantic, profesional sau personal – o să mă facă mereu să mă simt puțin inconfortabil. Am depus un efort real de-a lungul timpului, mi-am înfruntat multe dintre temerile iraționale, dar nu cred că voi ajunge vreodată la o stare completă de liniște în această privință.

Și ghici ce? Și asta e în regulă. Eu sunt în regulă.

Vorbesc mult cu prietenii mei și cu oameni pe care îi întâlnesc. Și mulți dintre ei se plâng de lucruri care sunt atât de normale și umane, încât, uneori, nu știu ce sfat să le dau. Mă uit la ei și îmi dau seama cât de mult ne speriem de propria umanitate.

Majoritatea oamenilor experimentează depresia sau anxietatea măcar o dată în viață. Majoritatea trec prin despărțiri dureroase și nu reușesc să uite ușor. Mulți se întreabă ce este în neregulă cu sexualitatea lor. Aproape toți au probleme în familie. Mulți au crescut în medii abuzive, iar o mulțime se luptă cu o stimă de sine scăzută, cu diverse forme de rușine și cu tot felul de dependențe. Aproape toată lumea își dorește să fie mai motivată, mai de succes, mai „pusă la punct”.

Aceste lucruri sunt grele. Dar nu sunt anormale. Și cu siguranță, nu sunt ale tale în mod exclusiv.

Nu mă înțelege greșit: asta nu înseamnă că trebuie să rămâi pasiv sau să nu faci nimic în legătură cu situația ta. Înseamnă doar că e necesar să renunți la iluzia perfecțiunii. Nu vei fi niciodată impecabil. Problemele emoționale nu dispar complet, iar viața nu se așază vreodată într-o linie dreaptă și curată.

Există un vechi proverb budist care spune: “Ești deja perfect așa cum ești, și totuși poți deveni mai bun.”

Perfecțiunea nu este o destinație. Nu este un final glorios, atins după o serie de pași bine calculați. Este, mai degrabă, un proces continuu — o mișcare firească spre maturizare, spre sens, spre integrare.

Oricât de mult ai evolua, va exista întotdeauna loc pentru mai multă înțelepciune, mai multă blândețe, mai puțină suferință. Dar acel „acolo” — acel sine idealizat, complet și lipsit de fisuri — pur și simplu nu există.

Așa cum spunea Gertrude Stein:

„There is no ‘there’ there.”

Nu există un final. Nu există o versiune „finalizată” a ta.

Tot ce există este procesul.

Ceea ce se schimbă este felul în care te raportezi la el.

„Nu sunt bun la asta acum, dar e în regulă. Lucrez la asta. Și cât timp lucrez, sunt în regulă.”

Perfecțiunea, dacă există, este acest dans continuu între acceptare și creștere. Este acea dorință profund umană de a ne întinde dincolo de noi înșine, fără a ne respinge pe noi înșine. Este capacitatea de a te privi în oglindă și de a spune: „Da, vreau să fiu mai bun, dar, exact așa cum sunt acum... sunt în regulă.”

Nu Există “Acolo” Acolo.

Această expresie este folosită pentru a descrie o situație, o persoană sau un loc lipsit de esență, de semnificație sau de un centru funcțional clar. Ea sugerează că, în acel context, nu există nimic distinctiv, nimic relevant sau valoros — doar o aparență fără conținut. Primul „acolo” este adesea scris între ghilimele tocmai pentru a sublinia caracterul iluzoriu al așteptărilor noastre legate de acel loc sau moment.

Fraza a fost consacrată de scriitoarea americană Gertrude Stein în autobiografia sa din 1937, Everybody’s Autobiography. Ea reflecta, la acel moment, asupra orașului ei natal, Oakland, și asupra sentimentului de gol lăsat în urmă după dispariția unei afaceri dragi, în jurul căreia își construise o mare parte din identitate și din viață.

“Dacă vreodată această afacere ar dispărea, ei bine, nu ar mai exista niciun sens sau importanță acolo. Am continuat să caut următorul oraș nou în care m-aș fi regăsit cu adevărat, undeva unde aș fi fost mulțumită în propria mea piele. Dar, desigur, am realizat în cele din urmă că, indiferent unde aș fi mers, nu exista un «acolo» acolo.”

Această expresie, pe cât de simplă, pe atât de puternică, transmite ideea că uneori proiectăm sens, importanță sau speranță în locuri, oameni sau identități care, în realitate, nu au substanța pe care ne-o imaginăm. Ne legăm de concepte, de planuri, de versiuni ideale ale sinelui — și când acestea se destramă sau dispar, ne confruntăm cu un gol: golul de sens, de scop, de identitate.

Este un avertisment blând, dar profund, să nu ne atașăm orbește de ceea ce pare să aibă valoare doar pentru că ne-a fost familiar sau promițător. Să ne amintim că percepțiile noastre pot fi distorsionate de dorințe, frici sau iluzii. Și că multe lucruri pe care le considerăm fundamentale pot fi, în esență, goale.

Așa că te întreb:

Dacă întreaga ta viață ai trăit atașat de o anumită trăsătură, un rol, un vis sau o etichetă… cine rămâi când aceasta dispare?