Terapia de care n-am avea nevoie dacă am tolera mai puțin
i.
Tot mai des îmi dau seama că mulți oameni n-ar avea nevoie de ani întregi de terapie dacă ar învăța să tolereze mai puțin rahaturile din viața lor.
Spre exemplu:
Mai puțină prostie.
Mai puțin egoism.
Mai puțină răutate gratuită.
De ani de zile stau de vorbă cu oameni care-mi povestesc despre problemele lor — și aproape de fiecare dată, în spatele acestor povești care se întind pe ore, zile, luni sau chiar ani, cu detalii și istorii despre toate persoanele implicate — se ascunde o realitate simplă: cineva din viața lor e un nesimțit. Un abuzator emoțional. Un manipulator. Un narcisist. Sau, pur și simplu, o persoană egoistă, care nu știe — și nici nu vrea — să ofere respectul minim necesar într-o relație.
Și totuși, în loc să se retragă, să spună „nu mai vreau să am de-a face cu așa ceva în viața mea”, mulți aleg altceva. Să încerce să schimbe omul. Să-i explice. Să-l facă să „vadă lumina de la capătul tunelului”, să-și înțeleagă propria toxicitate. Să-l vindece. Să-l educe. Ca și cum, dacă ar găsi combinația perfectă de cuvinte sau de gesturi, acel om toxic s-ar transforma într-un unicorn empatic și recunoscător, numa’ bun de călărit. Yee-haw! Dar nu se întâmplă asta. Niciodată. E un efort sisific, sortit eșecului, dar încăpățânarea rămâne.
De ce?
Pentru că alternativa pare imposibilă: să renunți.
Să spui „nu te mai sun” și să mergi mai departe.
Și astfel, oamenii zac în relații disfuncționale, în conflicte interminabile, doar pentru că nu își permit o formă elementară de igienă psihică: trasarea unor linii clare între ceea ce permit și între ceea ce nu permit în viața lor.
ii.
Totuși, această situație este accentuată și de cultura digitală a terapiei de pe Instagram, unde vedem mii de postări pline de sfaturi de genul: „Dacă nu te iubește la greu, nu te merită la bine” sau „Fii mereu tu, indiferent cine pleacă”. Bleah! Dar viața e mai complicată de atât. Uneori, e dură. Alteori, absurdă. Oamenii nu se înțeleg. Unii sunt de-a dreptul imposibili. Și, în fața acestor situații, devine vitală o abilitate pe care o ignorăm constant: să decizi ce e acceptabil și ce nu e acceptabil în viața ta.
E o abilitate rară – și paradoxală – să știi ce meriți. Să ai curajul să spui „nevoile mele contează”, deși toată viața ți s-a spus să fii cuminte, să te adaptezi, să nu deranjezi.
Această abilitate, acest filtru interior, nu e înnăscut. Se construiește
Și, de cele mai multe ori, nu lipsa de empatie sau de informație ne ține pe loc, ci lipsa curajului. Curajul de a spune „asta mă rănește”. Curajul de a spune „nu mai vreau asta în viața mea”.
Mulți oameni trăiesc cu ideea că n-au voie să exprime ceea ce simt. Că trebuie să suporte.
Dar acest lucru nu este adevărat!
Aceasta este doar mentalitatea de lipsă aplicată relațiilor. Gândirea de tip: „dacă mă desprind de jumătate dintre prietenii mei, n-o să mai am niciodată alții”.
Iar această mentalitate de lipsă izvorăște din frică. Oamenilor (așa cum am spus mai sus) le e frică să piardă, frică să fie singuri, frică că, dacă renunță la cineva – chiar dacă acel cineva îi abuzează emoțional – nu vor mai găsi pe nimeni altcineva.
Și totuși, realitatea e alta.
Viața are un mod ciudat, dar constant, de a aduce alți oameni în locul celor care pleacă.
Spațiul gol se umple. Rolurile se redistribuie.
iii.
Un alt motiv pentru care oamenii rămân în relații toxice este atașamentul emoțional disfuncțional, adesea de tip codependent. Acolo unde stima de sine se hrănește din aprobarea sau respingerea celuilalt. Dacă tu nu ești bine, eu nu sunt bine. Dacă mă respingi, mă distrugi. A renunța la tine ar însemna, simbolic, să renunț la mine. E un fel de suicid psihologic — și nu exagerez când spun asta. Devii captiv într-o situație care seamănă cu iubirea, dar care este de fapt frică. E frica de gol (de nimic), frica de necunoscut, frica de tine fără ceilalți. Tocmai de aceea, pentru unii oameni, varianta „să nu te mai caut” nici măcar nu apare ca opțiune viabilă.
Este ironic. Pentru că cele mai multe probleme din viață sunt, de fapt, banale în esență. Simpla acțiune – de exemplu, de a rupe o relație – e extrem de ușor de formulat: „Nu mai vreau să fim împreună.” Dar încărcătura emoțională care înconjoară acea frază o face să pară monstruos de grea, impardonabilă, chiar crudă. E nesofisticată. E lipsită de poezie. Și totuși, este adevărul.
De ce?
Pentru că să spui simplu: „Nu mai vreau să fiu aici” pare lipsit de profunzime. Pare superficial, egoist. Dar adevărul e că, uneori, chiar asta e tot. Nu trebuie să te epuizezi justificându-te, nu trebuie să invoci karma, traume, planete aliniate sau părinți bolnavi. Nici măcar nu trebuie ca el sau ea să înțeleagă. Uneori, pur și simplu, nu mai vrei. Și e în regulă. Uneori, oferta ta de iubire pur și simplu nu mai este ceea ce îmi doresc.
Sau poate n-a fost niciodată ceea ce credeai.
Simțim nevoia să construim o poveste care să ne scuze plecarea, ca să nu părem noi „călăii” relației.
În relațiile toxice mai apare un fenomen interesant: scorul nevăzut, o contabilitate mentală permanentă – „eu am fost acolo pentru tine”, „tu n-ai fost acolo pentru mine”, „eu am făcut, tu n-ai făcut” – iar acest scor e adesea văzut ca dovada morală a dezechilibrului, însă ironia e că însuși faptul că simțim nevoia de a ține scorul arată că relația e deja compromisă, pentru că o legătură sănătoasă nu funcționează pe bază de evidență contabilă, iar în momentul în care simți că trebuie să-ți justifici plecarea printr-un bilanț de fapte, deja ai pierdut esența unei conexiuni autentice.
Mai simplu spus, când începi să numeri ce-ai dat și ce n-ai primit, nu mai iubești – negociezi.
O relație sănătoasă nu se trăiește ca o competiție!
iv.
Iar dacă ce am spus până acum nu a fost suficient, unde mai punem că există și cealaltă extremă: cultura patologizării excesive.
Cultura terapiei – așa cum se manifestă pe Instagram – pare că alunecă din ce în ce mai mult într-o caricatură. Dacă cineva te tratează urât, nu mai spunem că a fost o experiență neplăcută, ci o „traumă”. Dacă cineva e egoist, nu e doar un om cu probleme, e „narcisist”. Dacă ești trist, e de fapt „depresie clinică”. Dacă cineva e supărat, are, de fapt, „anxietate clinică”. Ne este din ce în ce mai greu să locuim în nuanțele de gri ale vieții. Sărim de la o extremă la alta: de la negarea completă a durerii emoționale („lucrează până cedezi psihic”, „taci și înghite”) la patologizarea oricărei nemulțumiri cotidiene. Totul e la superlativ. Am trecut de la o societate în care nu recunoșteam deloc suferința psihică la una în care fiecare durere devine un eveniment catastrofic.
Iar ironia este că, deși lumea vorbește mai mult despre sănătate mintală, adevărata competență emoțională se regăsește în criză. Avem cuvintele – dar nu avem trăirea. Avem diagnosticele – dar nu discernământul.
Un psiholog scria recent într-un articol că ne aflăm într-un paradox: avem în același timp o societate subdiagnosticată și supradiagnosticată. Cei cu depresie reală nu primesc ajutor, iar alții primesc diagnostice fără a avea tulburări reale. E o confuzie colectivă. O lipsă de discernământ. Un fel de diagramă venn ciudată al unei societăți care fie ignoră, fie exagerează cu etichetele. Și poate că partea lipsă a puzzle-ului e exact acea abilitate simplă de care vorbeam: să decizi ce permiți în viața ta și ce nu.
Nu totul e o „traumă”. Uneori e doar o decizie proastă, un om nepotrivit, o limită care trebuie pusă. Poate că nu avem nevoie de atâta terapie pe cât avem nevoie de claritate și curaj.
Și poate că, în fond, munca dificilă a vindecării nu începe în cabinetul terapeutului, ci în alegerile noastre zilnice: atunci când decidem cine mai are loc în viața noastră și cine nu, dar și în felul în care alegem să ne purtăm față de propria viață.
Serios, și vreau să repet și să dezvolt această idee.
Ne-am obișnuit să credem că sănătatea mintală este ceva ce se repară în cabinetul terapeutului, că soluțiile la durerea noastră emoțională sunt mereu subtile, complicate, profunde. La dracu, mistice. Universul îi șoptește inimii, iar inima vibrează pe o frecvență cuantică a reziduurilor cosmice, într-un soi de particule-undă-energie-karmă, care călătoresc prin miezul ființei, plutesc printre traume transgeneraționale și, cumva, se opresc sub o frunză de trifoi iluminată de lumina divină interioară, de unde magia o să-și facă treaba și totul o să se așeze perfect pentru tine…
What the fucking fuck?!
Dar ce-ar fi dacă multe dintre rănile noastre psihice n-ar fi, de fapt, atât de adânci pe cât credem? Ce-ar fi dacă, înainte să mergem la terapie, ar trebui să învățăm să spunem un simplu „nu” – și să-l spunem cu toată convingerea și puterea cu care cineva alege să-și ia viața înapoi?
Și ce-ar fi dacă am avea curajul să ne asumăm asta – fără vinovăție, fără scoruri, fără „dar am fost un om bun”?
Poate am avea mai puțină nevoie de terapie. Nu pentru că terapia nu e importantă sau utilă, ci pentru că nu ne-am mai încărca cu atâtea porcării, relații dezechilibrate și confuzii morale.
Am trăi mai ușor, mai limpede. Am ști când să plecăm și când să rămânem. Am ști că sănătatea mintală nu e doar ceva ce se repară, ci și ceva ce se protejează. Prin limite. Prin onestitate. Prin curaj.
Poate că viața n-ar fi mai ușoară. Dar, cu siguranță, ar fi mai simplă. Și, uneori…
Simplitatea e cel mai vindecător adevăr.